„La doi ani și jumătate după cezariană, am născut natural, în 29 de minute. Am mers la 8 medici până să-l găsesc pe cel dispus să mă asiste”

Tea Vasilescu

Ella este mama Mayei (10 ani) și a lui Tudor (7 ani și jumătate). Mi-a plăcut povestea ei, pentru că este prima mea cunoștință care a îndrăznit nașterea naturală după cezariană, într-o epocă în care practica este încă respinsă cu vehemenţă în România.

(Data redactării acestui articol: aprilie 2015)

Sarcina cu Maya

Când a rămas însărcinată cu Maya, Ella muncea „ca o nebună” la site-ul unei televiziuni de știri, nu lua aproape niciodată pauze și stătea mult pe scaun, în faţa computerului. Pentru că prea puţine prietene din anturaj trecuseră prin experienţa unei nașteri, și-a ales medicul din recomandări relativ neavizate. Ceea ce, așa cum a aflat mai târziu, n-a fost tocmai inspirat.

Cu excepţia arsurilor din primul și ultimul trimestru, n-a avut o sarcină dificilă. Poate doar dificultatea cu care găsești haine de gravidă iarna i-a dat serios de furcă, dar asta până la 32 de săptămâni. Atunci, cele minimum opt ore zilnice de stat pe scaun s-au întors împotriva ei, cu dureri de burtă care s-au dovedit a fi contracţii: fetiţa ei s-ar fi putut naște în orice moment ,. Verdictul a fost instantaneu, iar Ella a fost consemnată în pat, la orizontală, „zero efort”, „să prindem măcar 36 de săptămâni!”

După un ritm intens la serviciu și o viaţă socială bogată, statul în pat s-ar traduce în depresie pentru oricine. N-a fost ușor nici pentru ea, dar „a fost un moment bun să acumulez serios informaţii despre naștere”. De pe internet, desigur. A fost momentul în care și-a făcut și prietene pentru o viaţă, pe un forum unde orice situaţie dificilă, pre și postnatală, era analizată și își găsea o soluţie.

Maya (48 cm, 2,800 kg)

Într-o vineri dimineață de februarie, sarcina ajungea cu bine la 37 de săptămâni și 5 zile, iar Maya părea că vrea să vină pe lume. Doctorița care a urmărit sarcina Ellei a trimis-o la Spitalul Universitar, unde era programată nașterea. Naturală, pentru că Ella își dorea, iar condiţiile erau, aparent, îndeplinite.

Ajunsă la spital, nu i s-a dat un pat, ci un fotoliu; cumva a preferat varianta asta, pentru că paturile din saloanele cu destinaţie incertă erau ocupate de câte două-trei femei. Varianta „hardcore”, cum i-a spus Ella, era următoarea: două femei în pat, din care una în travaliu și cealaltă proaspăt lăuză…

„Dar se poate și mai rău!, după cum urma să aflu.”

Cu două zile înainte, la controlul săptămânal din ultimul trimestru, totul era bine: fetiţa era în poziția corectă, pregătită de naștere. Teoretic. Poziţia corectă – „prezentație craniană” – fusese confirmată și de medicul de gardă, în dimineaţa internării la Municipal. Vineri, pe la ora 13, contracţiile se opriseră. Era controlată din oră în oră de moașă, care o ţinea la curent pe doctoriţă cu evoluţia situaţiei, la telefon. Monitorul fetal indica parametri normali, Maya o ducea încă foarte bine în mediul ei. O oră mai târziu, moașa o anunţa pe Ella că îi va rupe membranele ca să declanșeze nașterea, fără alte explicaţii.

La ora 14, moașa a făcut intervenţia; au urmat dureri atroce instantanee și contracţii fără pauze, plus o descoperire „epocală”, spune Ella. În mod incredibil, moașa descoperea că fetiţa nu este în poziţie craniană, ci pelviană. A fost chemat șeful secţiei Obstetrică-Ginecologie care, după ce a certat tot personalul prezent că „nu sunteţi capabili să deosebiţi o craniană de o pelviană?!”, a întrebat: „Dar medicul nu ne onorează cu prezenţa?” Practic, în decurs de câteva minute, Ellei i se rupeau mebranele, cu dureri inimaginabile, afla că medicul care îi urmărise sarcina nu vine să îi asiste nașterea și – cireașa de pe tort – că va face cezariană.

În caz că vă întrebaţi ce făcea medicul Ellei, preda cursuri la facultate, după cum a explicat a doua zi… Șeful de secţie a fost cel care a preluat cazul Ellei, un om pe cât de sever cu angajaţii, pe atât de blând cu pacienţii.

Maya cea blondă s-a născut la ora 15:15. Primele amintiri după trezirea din anestezia generală, spune Ella, nu sunt copilul ei, deja trimis în salonul bebelușilor, ci brăţara roz de la mâna stângă și întrebarea asistentei-șefe: „Cum o s-o cheme pe fetiţa ta?” A presupus că e o întrebare de verificare („vor să vadă dacă sunt coerentă”) – și a răspuns stins „Iulia Maya”.

A cunoscut-o abia cinci ore mai târziu, dar a fost dragoste la prima vedere. „Încercam să-mi dau seama cu cine seamănă… blondă?! Ochi albaștri înţeleg, că așa au nou-născuţii. Înainte să se nască, nu mi-o imaginam altfel decât brunetă, ca mine. Ei, și așa am aflat și eu că taică-su fusese blond în copilărie! (…) A fost o primă întâlnire magică: e a mea, mi-am spus… Nu puteam să mă mișc ca să-i fac poze, voiam să-i surprind faţa aceea mică și nu știam cum! A venit apoi o amică, pe care asistentele au trimis-o după scutece… și ea ne-a făcut primele poze: Maya, înfășată bine, în braţele mele, pe pijamaua cu Tweety…”

„Deși nici nu mă puteam da jos din pat încă, asistentele au lăsat-o lângă mine de la bun început, la terapie intensivă. Acolo te mai ajută. A doua zi, când ești mutată în salon, ești aproape pe cont propriu.” E bun sistemul rooming-in, crede ea, „te obișnuiește de la început cu greul, înveţi rapid ce ai de făcut cu copilul tău.”

„Spital prieten al copilului”

Inclus în grupul global al spitalelor „prieten al copilului”, Municipalul nu face rabat de la niște principii sănătoase, spune Ella ironic, care își amintește cu groază de testele-fulger făcute de asistentele de pe etaj și de răcnetele de copii înfometaţi de-a lungul nopţii. Nici o lăuză nu scapă de ciupiturile fulgerătoare, fără avertisment, menite să demonstreze dacă poartă în sâni lapte, colostru sau… nimic. În funcţie de asta, ar trebui să intuiești dacă copilul va dormi la noapte sau nu. Maya, pentru că nu avea parte decât de colostru deocamdată de la mama ei, avea program de plâns de foame între 3 și 7 dimineaţa. Dar, odată ajunsă acasă, eliberată de stres, Ella a putut să o hrănească pe Maya fără nici un fel de problemă, lăsând neatinsă cutia de lapte praf proaspăt cumpărată de la farmacie. „Nu câte lichide bei, nu cât sau ce mănânci e important în alăptare. Cel mai important e să dormi, să fii odihnită. Nu dormi, n-ai lapte. Dormi, implicit vei fi și mult mai calmă. Curăţenie? Vase? Mâncare? Pot să aștepte. TU, ca mamă, trebuie să fii odihnită, să ai grijă de tine măcar din punctul ăsta de vedere, ca să poţi avea grijă de copilul tău.” Ella a alăptat-o pe Maya doi ani fără o săptămână.

Există o întâmplare care rămâne o pată mult mai neagră decât momentele anterioare nașterii la Municipal, spune Ella. În salonul pe care îl ocupa împreună cu alte trei doamne, paturile mici aveau în ele doar trei nou-născuţi. „O femeie venise să își nască copilul mort. Ca și cum trauma nu ar fi fost oricum insuportabilă, au ales să îi dea un pat într-un salon cu mame cu copiii alături. Mi s-a părut un gest de o cutremurătoare cruzime.”

A doua naștere a fost altfel

La nașterea numărul doi, Ella și-a luat revanșa. S-a informat și a aflat că se poate naște natural după cezariană în numeroase cazuri, pentru că ţesutul se reface. Nu e o practică uzuală decât în vest, unde companiile de asigurări obligă medicii să plătească dacă fac cezariene nejustificate. Cu alte cuvinte, o cezariană după cezariană nu este justificată, din punctul lor de vedere. La noi, în schimb, Ella a bătut la multe uși de cabinete, vreo șapte sau opt, pentru a-l găsi pe cel dispus să o ajute să nască natural după cezariană. I-a fost alături doamna doctor Anca Stângă.

Controalele arătau favorabil: „Singurul meu stres, dacă-l pot numi așa, era jena de a o trezi pe doamna doctor în caz că nașterea se declanșează noaptea”, râde Ella. A fost sarcina ideală: nu a avut arsuri, era vară, cald și frumos, avea timp să facă mișcare, iar la noul loc de muncă toată lumea avea grijă de ea – motiv pentru care nici nu avea motive să își ia concediu prenatal. Mai multe informaţii, experienţa cu Maya, un medic cald și apropiat au fost reţeta ei pentru relaxare în sarcina cu Tudor.

Nașterea lui Tudor (49 cm, 2,950 kg)

Tot într-o vineri, de data asta de august, nu de februarie, au început contracțiile, așa că Ella a decis că e timpul să meargă nu la serviciu, ci la spital. Până s-a îmbrăcat, până a plecat, contracţiile s-au oprit pe drum… „Travaliu fals? Oare asta a fost și prima dată, cu Maya?” s-a întrebat. Și-a sunat doctorița, care a știut: nu e încă momentul, mergeţi acasă. A avut contracții puternice trei zile la rând, dar cu mari pauze între ele, niciodată la interval regulat. „Duminică deja începeam să mă obișnuiesc… Am plecat la restaurant cu toată familia, iar la intervale neregulate mă schimonoseam ţinându-mă de masă… A fost distractiv. Mai povesteam la telefon cu doctoriţa, așteptând clipa cea mare.”

Și, după ce dilatația a funcţionat lent și natural, luni dimineaţa, pe la 7, „Pac! Am gândit: sunt două posibilităţi – ori mi-a pocnit operaţia de cezariană – haha, mi-era un pic teamă! – ori s-a rupt apa”, povestește amuzată Ella. „Și am reușit: nu mi-am trezit doctoriţa! Pentru prima dată îmi lăsam fetiţa singură (adică fără mine, nu singură de tot!); din fericire, ea oricum avea program la grădiniţă ziua, dar tot s-a plâns că-i lipsesc…”

În drum spre spital, au lăsat fetița, atunci de doi ani și jumătate, la grădiniță, „cu tot alaiul”. De la mașină până la recepţia spitalului, drumul a fost interminabil. „Un pas, o contracţie. Mă sprijineam de câte o mașină – în parcare, de câte o mobilă – în recepţia spitalului, mă mir că am putut să semnez contracte și hârtii, nu știu cum!”

Deja contracțiile ajunseseră la 5 minute. Controlul de internare a fost decisiv: mergem direct în sala de nașteri, dilatație numai bună. „Mi-aduc aminte că era semiîntuneric în sala de nașteri, mă și gândeam, ce-i cu bezna asta?” Și-ar fi dorit să mai poată sta o vreme în picioare, să se plimbe – simţea că e o poziţie mult mai confortabilă -, dar pulsul copilului trebuie monitorizat, așa că a fost ascultătoare și s-a întins pe masa de nașteri. După puţin timp putea asculta bătăile inimii lui Tudor, calme și regulate.

„A venit apoi o asistentă care mă privea fascinată – eram tobă de informaţie medicală pe zona obstetricii, puteam da lecţii în perioada aia. După ce ne-am împrietenit, a dat peste cicatricea de cezariană. S-a albit instantaneu. Aproape că m-a speriat și pe mine! A zis: Vaaai, dar cum se poate, natural după cezariană?! Apoi a scris mare pe fișa mea chestia asta, cu TREI semne de exclamare!

Mie îmi venea să râd, dar dacă era una mai slabă de înger în locul meu?! Când a venit doctoriţa, care e relativ tânără, mai că era s-o ia la ceartă…”, râde Ella.

Ei bine, după trei zile de travaliu și o cezariană cu doi ani și jumătate înainte, nașterea în sine a durat 29 de minute. A aflat că ajută să răcnești în timp ce te străduiești să aduci copilul la lumină, în contracţiile de expulzie, a simţit că are mult mai multă forţă. Deși nu și-ar fi dorit nici măcar epiziotomie, și-a zis: „Don’t push your luck, nu vreau să risc mai mult decât e nevoie.”

Odată ajuns la lumină, Tudor era relativ cuminte: „Nu i-a prea convenit că l-am deranjat din siestă, dar nu protesta foarte vehement. Avea un păr negru ca tăciunele și ochii negri, culmea, mă așteptam să fie albaștri. Vai, ce seamănă cu tine!”, spuneau doamnele de la Neonatologie.

A fost capabilă să meargă singură, după care a tremurat de frig niște zeci de minute – efortul depus în timpul nașterii vine la pachet cu niște reacţii fiziologice destul de dure. „Dar nimic nu mai contează de fapt când lucrurile au mers bine, fără complicaţii, așa cum ţi-ai dorit.” Tudor a venit și el în salon după vreo oră și ceva, când Ella deja se impacientase. „Nu-l mai aduceau odată, iar eu eram plină de energie și adrenalină!”

Aici (n.red.: Euroclinic), politica legată de alăptare era mult mai relaxată: ți se arăta cum se face, se aducea în salon copilul ca să fie hrănit și cu siguranţă nu te trezeai cu mâinile asistentelor în bluză. Deși politica era de rooming-in, asistentele se ofereau să ia în grijă copiii în salonul nou-născuţilor, mai ales noaptea, ceva ce Ella nu a agreat. Se completa alimentaţia cu lapte praf, atunci când mama nu putea oferi suficient în mod natural, iar teama Ellei era „să nu se completeze prea mult”.

Apropo de această perioadă, având în vedere că, mai târziu, cantitatea de lapte se reglează și în funcţie de cât suge copilul în primele zile, timpul trebuie folosit la maximum, mai ales dacă mama are energie. La început, mai ales pentru că Tudor era mai leneș decât Maya, stătea la o masă chiar și o oră și jumătate. Din nou, spitalul nu e cel mai bun mediu pentru stimularea alăptării, spune Ella, așa că și aici „ne-am mișcat greu, dar sigur”.

În prima noapte, Tudor a stat cu nou-născuţii, după ce asistentele au convins-o pe Ella să nu refuze o noapte de somn. A fost mai mult adrenalină decât somn, așa că, din dimineaţa următoare, mama și fiul au fost nedespărţiţi. Odată ajunși acasă, din nou, alăptarea a devenit floare la ureche – a fost și momentul în care Ella a realizat cu adevărat cât de important este somnul în privinţa asta. „Să dormi când doarme copilul” e o vorbă plină de înţelepciune. Imposibil de urmat în multe situaţii, dar atât de adevărată, spune ea. Pe Tudor l-a alăptat 1 an și 8 luni.

„Pe post de concluzie, am o teorie, cum că ar exista o amnezie specifică peste aspectele negative ale sarcinii, nașterii, lăuziei și ale vieţii cu copii mici. Motivul ar fi că, dacă am ţine minte câte ni se întâmplă, n-am decide niciodată să avem și un al doilea copil (și uneori al treilea… etc!). Nu am cum să ştiu dacă m-a lovit amnezia (sic!), dar poate vreuna din cititoare are ceva de învăţat din ce am înșirat eu aici .”

Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa [email protected]. Mulţumim! 

Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de naștere naturală după cezariană, îți recomandăm să citești și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa