Cititoarea noastră ne-a trimis o poveste de naștere tragică la Spitalul Polizu din Capitală. Băiețelul ei s-a născut prematur, iar după trei săptămâni a pierdut lupta cu viața. Mămica a ieșit din spital cu o mare traumă. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de ea:
”Experiența mea cu privire la naștere a fost una tristă. Am ajuns de urgență la Spitalul Polizu din București, deoarece doctorul care îmi superviza sarcina mi-a recomandat să fac o amniocenteză, deși eu aveam 30 de săptămâni.
Știind ce s-ar putea întampla dacă accept să fac această analiză la o vârstă gestațională înaintată, am zis NU. De teamă! La scurt timp (mai exact 3 zile) după internare, am fost
anunțată pe grabă că gata, bebe trebuie scos. Panica deja era în tot corpul meu, simțeam cum se agită tot. Am ajuns în sala de pretravaliu la ora 16, pregatită cu borsetuța plină de bani și alte indispensabile, cum ar fi: servețele umede (la curățare nu aveau doamnele asistente, mă întrebau pe mine dacă am), absorbante și chilot de unică folosință.
La ATI am așteptat 8 ore
Am stat 6 ore în sala de pretravaliu, 6 ore în care tot veneau să îmi spună că vin cazuri foarte grave și că imediat urmez și eu. În sfârșit, la scurt timp, vine o moașă și îmi zic ”gata, mă ia și se termina tot”. De unde…m-au transferat la un etaj mai jos, la ATI, unde am mai așteptat vreo 8 ore.
Voi vă dați seama ce înseamnă să aștepți atâtea ore în condițiile în care ți se spune că bebe al tău mai are puțin și moare în tine dacă nu este scos imediat? Abia la 1.45 dimineața m-au operat. Nu înainte să dau șpagă la medicul anestezist, mi s-a spus anterior să am grijă că altfel cine știe ce se întâmplă (bârfe de salon).
M-au operat, nu am avut voie să îmi văd copilul imediat, iar soțul a trebuit să aștepte ore în șir, ore fără vreun răspuns concret. Îi spuneau mereu că în 30 de minute intru, sigur că nu se întâmpla. Și când s-a terminat toată nebunia, banii îi dădusem peste tot, atenții (în stânga și în dreapta, că altfel nu aveau grijă de tine și nici de copil).
Copilul avea șanse la viață
Am plecat acasă după 3 săptămâni, fără copil, cu o tăietură pe burtă și cu o viață distrusă. Timp de 3 săptămâni, copilașul a stat la Terapie Intensivă Neonatală. Deși era un caz aparte, se purtau cu el ca și cum nu ar fi. S-a născut cu 960 de grame, cu o severă restricție de creștere. Șansele mari de supraviețuire au crescut abia după ce s-a născut. Medicii au observat că nu este atât de grav cum se așteptau. Era doar micuț, fără alte probleme.
Ce m-a îngrijorat pe mine de fapt era grija asistentelor și a medicilor. Îl vizitam de 2 ori pe zi și știam clar când cineva avea grijă de el (spălat, schimbat și toate cele), lucru care nu se întâmpla foarte des. Iar pe medici dacă îi întrebam de starea bebelușului se fâstâceau și spuneau că nu sunt ei în măsură să răspundă. Dar cine???
Plângea după mămica lui
Când ești acolo, totul se întâmplă foarte repede și nu ai timp să gândești. Ești ca un zoombie și te uiți doar în gura medicilor. Crezând că este extrem de puternic, medicii au
luat decizia de a-l detuba, deși nu era pregătit. Moment în care starea lui s-a deteriorat treptat. Ultima lui săptămână de viață a fost plină de transfuzii și de medicamente, deoarece nu reușeau să îl stabilizeze. Plângea în continuu, plângea după mămica lui…
Ultimele 3 zile l-am văzut doar sedat, pe motiv că plângea… Dintr-un spital de stat, riști să pleci cu o mare nevoie de un psihiatru!”
