În serialul dedicat poveștilor de naștere, o mămică din București ne povestește nașterea copilului ei într-un spital privat, cu planul de naștere bine pus la punct, dar ignorat total. Scriind povestea, mămica și-a amintit de frustrarea și de tristețea ei din ziua în care toate planurile ei de naștere naturală au fost date peste cap, cu sprijinul medicilor și al asistentelor chitiți pe cezariană.
„Vestea ca voi avea un copil m-a luat pe nepregătite, dar m-am mobilizat repede și m-am apucat să caut un medic care să-mi supravegheze sarcina. La una dintre clinicile private cu renume mi s-au recomandat de către o persoană din interior câțiva medici adepți ai nașterii naturale. Mi-am făcut programare la primul disponibil. MI-a plăcut doctorița. Era un om echilibrat, nu deborda de căldură, dar nici nu căutam asta. M-am văzut cu ea lunar la fiecare control. Copilul s-a dezvoltat bine, nici eu nu sunt vreo silfidă, asa că mai aproape de termen nu aveam nicio contraindicație pentru nașterea naturală.
Am făcut și cursuri lamaze, am citi și cartea lui Michel Odent ”Cezariana” și bestseller-ul ”La ce să te aștepți când ești însărcinată”. Site-uri românești am consultat puțin spre deloc, pentru că toate articolele pe care le-am găsit, când eram în primele zile de sarcină, și acopereau trimestrul unu, vorbeau, fără excepție, despre procentul de sarcini care se pierd. Nu era neapărat prima informație pe care îmi doream să o aflu, așa că am rămas la cărți și o aplicație pe telefon care îmi spunea în fiecare lună cu ce fruct se aseamănă fătul. Cu ajutorul aplicației, puiul care creștea în mine avea în fiecare lună alt nume, mai întâi măzărica, apoi căpșunica, piersicuța. Prin luna a șaptea nimeni nu mai avea curaj să-l numească pepenașul, pentru că era deja ditamai pepenele.
Eu nu sunt o adeptă a extremelor, și, recunosc, la cursul Lamaze, stilul de predare mi s-a părut ușor propagandistic pentru nașterile naturale, cu un mesaj menit să sperie viitoarele mame de o cezariană, cu exprimări de genul: ”nu vă doriți anestezie epidurală. Știți cat e de mare acul care se bagă intre vertebre?”, și altele asemenea. Jurnalist fiind, alegeam informatia și, cât îmi permiteau hormonii, lăsam fricile să treacă pe lângă mine.
Pentru a fi cu temele făcute, am realizat și planul de naștere. L-am primit chiar de la clinica privată, când am făcut contractul de naștere. L-am completat sârguincios, m-am documentat ce presupunea fiecare punct din chestionar și m-am dus să îl vadă și doctorița și să îl semneze. Eram pregătită pentru măcar 15 minute de discuții pe marginea lui, dar medicul meu a semnat fără să se uite pe foi. Mi-am pus soțul să copieze planul în 5 exemplare, să putem da tuturor asistentelor, dacă e nevoie.
La două noaptea mi s-au rupt membranele, iar lichidul care s-a scurs conținea meconiu. În emoția momentului, am găsit câteva secunde să mă felicit pentru inspirația de a fi pus o salteluță de înfășat (aleză) sub cearșaf, așa încât nu am inundat deloc salteaua, încă destul de nouă în acel moment.
Cu cele 5 exemplare de plan de naștere, un ușor zâmbet și ochii mari pe fețele amândurora și o adiere de contracții la mine, am pornit spre spital, pentru că știam că lichid cu meconiu e semn de mers la spital, nu de așteptat 515 (contracții de un minut la cinci minute distanță între ele). Formalitatea de internare s-a făcut repede, la parter medicul de gardă mi-a făcut un consult, a sunat medicul care mi-a supervizat sarcina și mi-a făcut o injecție care să ajute eliberarea dopului gelatinos. Tot procesul era abia la început.
Mi s-a alocat o rezervă, m-am îmbrăcat în halat și m-am așezat liniștită în pat, chiar cu intenția să dorm puțin (aveam contracții, dar suportabile). Fără șanse însă, pentru că din sfert în sfert de oră mai venea cineva care mai voia câte ceva, ba să îmi pună aparat de monitorizare a fătului, ba să mă întrebe dacă am nevoie de ceva (da, aveam nevoie să dorm puțin) așa au ținut-o până pe la 7 dimineața. Soțul meu a plecat de lângă mine pentru că trebuia să meargă la gară să-l întâmpine pe tatăl meu, care venea în acea zi la o conferință la București și nu cunoștea orașul.
Am pierdut dopul gelatinos, ceea ce mi-a dat un semn că am mai făcut un pas spre marea întâlnire. Contracțiile deveneau mai frecvente și se întețeau. Eram bine, cum scrie la carte, îmi ziceam.
A venit și micul dejun. Iar după el a venit medicul de gardă să verifice starea mea. Eu, dacă tot nu am fost lăsată să dorm, am zis măcar să îmi potolesc foamea. Medicul a venit tocmai când intenționam să iau prima îmbucătură. Cum a intrat mi-a zis: ”Ce faceți? Nu aveți voie să mâncați! Dacă trebuie să vă facem cezariană?”. Am rămas cu dumicatul în gât. I-am răspuns că nu am această intenție, sunt aici să nasc natural. Mi-a verificat deschiderea colului, în timp ce povestea cu o asistentă cum tocmai ce a ieșit din tura de noapte de la un spital de stat. Când am întrebat-o cum sunt, mi-a zis cu rictus ”mai aveți mult” și a plecat.
La puțin timp, asistenta a revenit cu o injecție și o branulă, pentru a mi se administra ceva perfuzabil. Am făcut ochii mari și am întins planul meu de naștere spunând că am specificat clar că nu vreau medicație în travaliu. Asistenta a făcut stânga împrejur și imediat a venit doctorița de gardă. Pusă pe ceartă. ”Medicamentele pe care trebuie să vi le administrăm fac parte din protocol și sunt recomandate de doctorița dumneavoastră”. I-am răspuns că nu au cum să fie recomandate de ea, pentru că știe că am convenit să nu primesc nimic în travaliu și că voi naște natural. I-am întins și ei planul meu de naștere. L-a ignorat și mi-a zis răstit: ”Cum vreți, dar să știți că la nașteri naturale se mai și moare, dacă nu acceptați acum injecția și perfuzia, eu nu mai vin să verific care e progresul”. A plecat. Nu a mai venit, iar contracțiile mele au plecat odată cu ea. Era opt dimineața.
O asistentă mai în vârstă a venit să mă îmbuneze, poate măcar accept să-mi pună branulă, nu îmi fac perfuzie, dar nu se știe cum va fi, și mai bine să am branula gata pregătită, îmi zicea ea, părintește. I-am zis și acesteia despre planul meu de naștere, care se ruina cu fiecare vizită în salon, iar ea mi-a zis că știe ea cum sunt planurile astea, sunt de formă.
Soțul m-a găsit nervoasă și speriată, tot ce nu trebuie să simtă o gravidă care stă să nască.
La puțin timp a venit o altă asistentă care mi-a zis că trebuie să mă mut în sala de nașteri. ”De ce să mă mut, că încă nu nasc și nici contracții nu mai am? Eu am cerut (în planul de nașteri, desigur) ca travaliul să aibă loc în rezervă”. ”Așa e protocolul” mi s-a răspuns scurt.
Sala de nașteri era de fapt un spațiu aranjat pe principiul toaletelor publice, sa-mi fie iertată comparația, îți asigură intimitate vizuală, dar nu și sonoră. Cele două săli, separate printr-un perete, aveau câte o ușă rulantă care nu ajungea până în tavan, pe care moașele oricum nu o închideau, să le fie mai simplu să se deplaseze de colo-colo. Deci, odată ajunsă acolo am devenit părtașă auditiv la nașterea din sala alăturată – o doamnă care după o cezariană și-a dorit o naștere pe întuneric și muzică pe fundal, sută la sută naturală, spre dezaprobarea asistentelor. ”Când lucram la Euroclinic, toate mamele făceau cezariană. Nu știu ce v-a apucat acum pe toate cu nașterea naturală”, povestea ea, amintindu-și vremurile de aur și începuturile nașterilor la privat.
Gravida de alături, ca prima venită, a fost servită cu singurul aparat mobil de monitorizare a contracțiilor, cu care spitalul se laudă că poate fi folosit în travaliu, pentru a nu sta legată de pat. Mie mi-a revenit cel fix. Spațiul meu de manevră era cât distanța unei lese de câine. Măcar nu mă obligau să stau în pat. Și tot la ea, la vecină, era mingea de travaliu și ea o vedetă a spitalului, dar, ce păcat, doar una în toată maternitatea. În salonul meu însă era scaunul de naștere. Imposibil de folosit, fiind legată cu fir de monitorul de contracții.
Asistentele se plimbau de la mine la ea, ducând povestea mea către urechile ei și povestea ei către urechile noastre. Doar că la urechile noastre, căci era și soțul de față, ajungeau și toate țipetele pe contracție.
La ora 12, când a venit medicul meu, gata să îmi primească nașterea, m-a găsit cu zero contracții de patru ore. M-a convins să-mi administreze oxitocina pentru a redeclanșa contracțiile și mi-a promis că va opri substanța imediat ce revin. Moașa mi-a pus cu mare satisfacție branula, zicând victorioasă: ”V-am zis eu că o să aveți nevoie!”. Oxitocina a fost oprită rapid. Au început contracțiile, constante, intense, tot mai intense. Din oră în oră, medicul îmi verifica dilatația. Ora 13: 2 cm, ora 14: 2 cm, ora 15: 2,5 cm. Atunci medicul a zis că mai așteptăm o oră și dacă nu e vreun progres va trebui să facem cezariană. Erau de mai bine de 12 ore de când mi se rupseseră membranele. Durerile erau de o dilatație de 7-8 cm, conform aparatului, iar realitatea ”de pe teren” nu arăta decât 2 cm. La ora 16: 2,5 cm. În plus, capul copilului avea o bosă (edem serosanguin) pe motiv că bătea în osul bazinului, în loc să împingă pe col să-l subțieze și să-l dilate. Medicul meu nu înțelegea cum, din contracțiile constante și destul de intense, care s-au înregistrat pe aparat dimineața, am ajuns la zero contracții. Eu însă știam cauza. Vorbele veninoase ale medicului de gardă și-au făcut efectul, ajutată și de asistente și moașe amatoare de cezariene.
Am fost așezată în scaun cu rotile pentru a fi dusă în sala de operații. Pe holul care unea cele două săli de naștere, la un birou, era medicul ce tocmai primise nașterea celelalte gravide. Un medic care și-a făcut renume ca adept al nașterilor naturale până-n pânzele albe. S-a uitat la mine cu compasiune. Eu mă simțeam învinsă de toate moașele și protocoalele și de sclipiciul fără fond de care m-am lăsat păcălită.
Acul acela mare, prezentat la cursul Lamaze a intrat și între vertebrele mele. Tot timpul operației am tremurat, de la anestezie, și am plâns de neputință, de eșec, de înfrângere. Până la urmă, cumva, propaganda nașterii naturale și mesajul subliminal de la cursul prenatal că, dacă nu reușești să naști natural, te-ai ratat ca mamă, se insinuase și în creierul meu. După paravan eu nășteam. Altfel decât era prevăzut în planul meu semnat de medic.
Doctorița și asistentele vorbeau despre zodii când s-a auzit primul plânset al copilului. El a dat glas revoltei mele. Și s-a exprimat foarte clar pentru toată lumea. După ce i-au eliberat căile respiratorii, mi l-au dat lângă mine, l-am pupat pe părul ud, mi-am lipit obrazul meu inundat de obrazul lui și l-am scăldat cu primele lacrimi de mamă. Nu am uitat neputința în acel moment, dar a devenit mai ușor de suportat.
Copilul a plecat cu neonatologul să-și cunoască tatăl, eu am rămas la cusut. Am plans tot răstimpul. Cusutul durează mai mult decât tăiatul. Am scos din mine și lichidul pe care nu îl aveam. Cred că am plâns cât pentru tot baby blues-ul și pentru toată depresia postanatală, așa că nu am mai avut momente de tristețe după nașterea copilui, le-am epuizat pe masa de oprație, crucificată, cu venele la vedere pentru a mi se recolta fel de fel de analize.
O asistentă m-a întrebat de ce plâng atâta și când i-am zis că pentru că nu am putut naște natural a zâmbit și mi-a zis. ”Lasă, mamă că e mai bine cu cezariană. Unu-doi și gata, ce rost avea să te chinui?”. În reanimare, copilul era adus din trei în trei ore pentru alăptat. Apoi, la 12 noaptea, am ajuns înapoi în rezervă. Asistentele m-au întrebat dacă să-mi aducă copilul, iar eu am cerut să îl aducă doar dacă plânge. Am dormit o oră, apoi a venit bebelușul țipând de foame. A stat la sân mult, până a adormit. Am chemat iar asistentele să-l ia. De data aceasta, chiar eu nu respectam propriul plan, acela de a avea rooming-in cu copilul încă din primele clipe. Eram extenuată. Când după nici un sfert de oră copilul a revenit țipând, l-am lăsat la pieptul meu. Acolo a rămas toată noaptea. Acolo a întâmpinat el primul lui răsărit pe lumea aceasta și așa, cu el pe piept, am întâmpinat și eu primul răsărit ca mamă. Suferința mea de a nu fi născut natural se topise. Alte priorități i-au luat locul”.
Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.