Naștere la Spitalul Județean din Târgoviște. „Simțeam că mă judecă tot spitalul pentru decizia de a naște natural”

Mama spune că, pe toată perioada spitalizării, asistentele și infirmierele s-au purtat cu pacientele de parcă erau intruse.

Theodora Fintescu, redactor
copil născut prin cezariană
Lipsa de explicații medicale și de empatie din partea personalului au făcut ca nașterea să fie și mai grea.

O cititoare Totul Despre Mame ne-a scris povestea ei de naștere la Spitalul Județean din Târgoviște, o experiență dureroasă, mai ales că mama nu a putut naște natural, așa cum și-a dorit, iar în urma unui travaliu greu, a ajuns la cezariană. Pe lângă toate acestea, spune că nu a fost încurajată deloc să nască natural, dar nici nu i s-a explicat concret de ce este nevoie de cezariană. Redăm povestea de naștere la Spitalul Județean din Târgoviște, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:

„Experiența nașterii mele la Spitalul Județean din Târgoviște nu a fost tocmai una ușoară. Sarcina în sine a fost plăcută, m-am acomodat cu Hadassa, care mă saluta zilnic prin mici semnalări din burtică. Ajunsă la 38 de săptămâni, mă pregăteam intens pentru o posibilă declanșare a sarcinii. Mi-am dorit mult să nasc natural și eram pregătită din toate punctele de vedere, inclusiv emoțional.

Aveam tensiunea mare și au amânat declanșarea nașterii

La ultima ecografie, doamna doctor mi-a spus că am placenta îmbătrânită, iar cordonul se afla poziționat în jurul gâtului, ceea ce m-a panicat pe moment, dar dânsa m-a asigurat că are bătăile inimii bune, deci să mă liniștesc. În schimb, m-a avertizat să vin de urgență la spital dacă nu nasc în două săptămâni.

Zilele treceau, încercam toate metodele naturiste de a declanșa o naștere, însă bebelușul nu dădea semne că ar vrea să vină pe lume. Soțul mă tot încuraja că voi naște maine, și mâine îmi spunea același lucru, dar eu eram deja speriată. Trecuse o săptămână și am decis să mă duc la spital pentru un control, să mă asigur că totul este bine. De aici a început toată tensiunea.

Doctorița de gardă nu a vrut să ma consulte până nu m-am internat. Am fost luată prin surprindere. Nu aveam posibilitatea de a-mi vedea soțul, nici nu apucase să mă încurajeze, să îmi ofere o îmbrățisare. Nu înțelegeam nimic. M-au internat și după analize și controale au constatat că am tensiunea prea mare, fapt pentru care au amânat declanșarea nașterii și mă țineau sub tratament.

Simțeam că mă judecă tot spitalul

A trecut o zi, au trecut două, trei, patru, în care trebuia să mă feresc de asistente când vorbeam cu soțul la telefon, pentru că nu mi se permitea în salon. Mă simteam singură și speriată, aveam un dor nebun de casă. Mă sufocam în tensiunea aceea, fără soțul meu. Chiar dacă primeam multe mesaje de încurajare, simțeam că nimeni nu mă poate ajuta.

Tensiunea nu scădea, doctorița nu îmi spunea prea multe, doar șușotea cu moașele și asistentele. Stând în patul inconfortabil, auzeam personalul spitalului cum vorbea de cezariană și că ar trebui să fiu conștientă și să gândesc matur, pentru binele meu și al copilului. Să las pretențiile de a naște natural. În a treia și a patra zi, tensiunea părea că își revine, eu ma linișteam și așteptam momentul nașterii.

Mi-au pus perfuzie pentru declanșare. Simțeam că mă judecă tot spitalul, dar nimeni nu imi vorbea exact de ce e nașterea naturală un risc. Noaptea a sosit și odată cu ea au început și contracțiile groaznice. Simțeam că îmi cedează trupul, voiam să dispar, să se termine totul, dar luptam pentru micuță și pentru soțul meu. Făceam rugăciuni dese și respiram adânc între contracții.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de mămică citind două cărți de referință despre alăptare și îngrijirea bebelușului, scrise de Dr. Jack Newman, respectiv Dr. William Sears. Îți propunem pachetul la preț special ”La început de drum”. Detalii, AICI.

Bătăile inimii copilului erau de negăsit

La următorul control, moașa mi-a spus că am dilatația de 7 cm și m-a trimis singura în salon. Picioarele îmi cedau ușor, am început să gem tare de durere, îmi era rușine, dar nu ma puteam exterioriza altfel, până în momentul când am început să și împing. Personalul m-a dus pe masa de nastere, toți erau tensionați și îmi spuneau să împing corect, să nu plâng, să nu mă ridic, să tac și să împing. Auzeam cum vorbeau între ele și spuneau că vad capul. Două moașe îmi împingeau exagerat pe burtă, iar când am simțit că a sosit momentul decisiv, eram deja sleită de puteri, aproape să îmi pierd cunoștința.

Au pus monitorul să asculte copilul, dar bătăile inimii erau de negăsit. Eram pierdută și disperată. Tot întrebam dacă e bine copilul, dar frica din ochii lor îmi răspundea la fiecare întrebare. (Nimeni nu îmi spusese că poziția cordonului nu se schimbase și că nu e nimic de făcut în privința asta, lucru pe care l-am aflat după ce am născut.) Atunci am cedat complet. Tremuram toată în timp ce mă puneau să semnez diverse foi. Abia am reușit.

Nu mai aveam niviun control asupra mea

Atunci, m-au dus urgent în sala de operație. Acolo, având contracții, m-au pus să stau în fund, cu coloana îndoită. Am simțit un ac mare și rece în coloana și mai rău m-a deprimat. Picioarele nu le mai simțeam, mâinile îmi erau legate și am început să simt cum cineva umblă în mine. Eram amețită, aproape să îmi pierd iar cunoștința, dar auzeam voci care îmi spuneau să nu adorm, deși nu mai aveam niciun control asupra mea.

În acea amorțeală, am auzit un plâns de copil. Era Hadassa, vie și colorată. Nu mi-au pus-o nici măcar pe piept, am văzut-o și a dispărut. Doamna doctor de gardă și-a continuat operația, simțeam, dar nu durea. De acolo m-au dus la reanimare, tremuram de frică și de frig, eram extrem de speriată. Când a intrat soțul la mine, am simțit că pot să respir din nou, dar nu a durat mult și a fost rugat să iasă.

Apoi, mi s-a rupt filmul. M-am trezit plină de furnicături. Anestezia își pierdea efectul. Asistentele erau lângă mine și, pe lângă cele 10 înțepături de ac, mai adăugau și ele. Simțeam tăietura, credeam că n-am să mă ridic vreodată din cauza durerilor. Epuizată și traumatizată fiind, adormeam mereu. A doua zi, m-am ridicat din pat, mi-au scos sonda și m-au dus în sala de control, unde se presupunea că ne curătă, dar era mai mult de fațadă. Apoi, mi-au dat jos pansamentul care proteja tăietura, iar după ce am ieșit din spital locul mi s-a infectat și am ajuns din nou la urgențe. Am simțit ca și cum mi s-ar rupe cusătura și îmi pierd toate organele.

Când mi-am văzut fetița am simțit că merită să trăiesc

Suferisem prea mult înainte și mi se părea că cerul e închis, tot singură rămasă. Pe lângă durerile cumplite fizice, mă luptam crunt cu psihicul să nu cedez. După o oră a intrat pe ușă micuța Hadassa, înfășată și cu ochii larg deschiși, privindu-mă adânc, plină de dragoste. Atunci am simțit că merită să trăiesc. Însă greul nu trecuse. Asistenta m-a întrebat dacă țin fetița cu mine sau o îngrijește ea, dar m-am grăbit să îi spun disperată că am nevoie de ea ca să lupt, să mă forțez, să nu cedez.

Îmi era așa greu să mă ridic din pat să alăptez, până și urinatul mă speria, era dureros. Noaptea plângeam tăcut și o priveam. În mintea mea, era doar gândul să plec acasă, nimic altceva. Tot spitalul mă știa ca fiind „doamna X, care a încercat să nască natural”. Nu știam dacă mă considerau puternică sau inconștientă, parcă mă judecau.

Asistentele și infirmierele se comportau cu noi de parcă eram niște intruse în spitalul lor. Nu conta că e zi sau noapte, intrau în salon fără jenă, trântind și bombănind în toiul nopții, când toți dormeau. Fiecare zi acolo era un chin. Am regretat cumplit că am renunțat la ideea de a naște în alt oraș, mai bine pregătit. Au fost și persoane deosebite, dar prea puține. Marea mea nemulțumire, pe lângă multe altele, se rezumă la dezinteresul doctorilor. Ar fi fost mult mai multe de împărtășit, dar mă rezum la cele de mai sus. Cu toate acestea, acum, când îmi văd îngerașul, îmi spun că tot chinul a meritat și îi mulțumesc lui Dumnezeu că este sănătoasă și crește frumos”. 

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în cel mult 1.000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de naștere la spitalul județean din Târgoviște, îți recomandăm să citești și:

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa