Naștere prematură la maternitatea din Brașov. „Am avut parte de asistente deosebite, dar și de personal total lipsit de empatie”

Cel mai frumos gest de care a avut parte mămica a fost îmbrățișarea caldă a unei asistente, înainte de intrarea în operație.

Theodora Fintescu, redactor
prematur născut la Brașov
După externarea mamei, fetița a mai stat câteva în spital. FOTO: Shutterstock

Cititoarea noastră Claudia F. ne-a scris experiența ei de naștere prematură la maternitatea din Brașov, loc în care a întâlnit atât personal care a tratat-o cu empatie și compasiune, dar și asistente care i-au vorbit fără respect. Claudia reclamă și faptul că a fost plimbată de asistente și infirmiere în plin travaliu dureros, iar când a cerut ajutor să își schimbe hainele, nu l-a primit. Redăm povestea nașterii, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:

„Numele meu este Claudia și aș dori să împărtășesc experiența nașterii fetiței mele la 35 de săptămâni, la maternitatea din Brașov. De câteva zile, aveam dureri ca la menstruație, care nu se opreau la No-spa (câte două la 8 ore), așa că medicul care îmi supraveghea sarcina m-a chemat la testul TNS, care trebuia făcut de fapt peste o săptămână.

La ora 15:00, când am mers la control aveam contracții din jumătate în jumătate de oră, iar doamna doctor mi-a spus că dacă ajung să am contracții la interval de 5 minute să merg la maternitate. Mi-aș fi dorit să nasc cu dumneaei, deoarece este o doamnă atentă, empatică, un medic competent, care ține la pacienți. În timpul sarcinii, de câte am avut probleme i-am scris și m-a ajutat de fiecare dată.

M-am descurcat singură, în ciuda durerilor

La ora 17:00, aveam sedință foto de maternitate, cu chiu, cu vai m-am aranjat cum am putut și am mers, iar la 22:00 am chemat Ambulanța, pentru că aveam dureri foarte mari. Am ajuns la Primiri Urgențe, unde m-a întâmpinat o asistentă cu replica: „Ce e cu voi în seara asta de veniți atât de multe?”. Am așteptat 45 de minute cu dureri, iar într-un final m-a controlat un medic tânăr, care mi-a spus că am colul închis, așa că voi rămâne în maternitate până se opresc contracțiile, iar apoi pot să plec acasă.

Nu puteam să mă ridic din pat, mă gândeam că poate îmi dă o mână de ajutor, dar s-a mulțumit să mă privească și a așteptat până m-am ridicat singură. Apoi, a început completarea formularelor, care a durat 15-20 de minute, timp în care asistentele care completau (trei) mă plimbau între ele. A venit infirmiera, m-a invitat să mă dezbrac și să iau cămașa, halatul și papucii. Și aici a fost lipsă totală de empatie. I-am spus că nu mă pot apleca să îmi iau sandalele de jos, că mă simt foarte rău. Nu a avut nicio reacție. M-am aplecat cum am putut, apoi am așteptat pe hol.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor”.

M-am panicat auzind că sunt pregătită de naștere

Infirmiera m-a trimis să îmi iau de la asistente brățara cu numele meu, asistentele mi-au spus să îi spun infirmierei că ar fi trebuit să meargă ea, nu eu. Mă trimiteau de la una la alta de parcă eram o minge, iar eu abia mergeam. Mă întrebam cum voi rezista în felul acesta acolo. Infirmiera m-a întrebat dacă vreau să mă ducă spre sală cu un cărucior cu rotile, am acceptat, pentru că nu mai puteam să merg. În sala în care am ajuns, am dat peste un înger, care s-a comportat frumos cu mine și am reușit în sfârșit să mă liniștesc.

Aveam contracții din 2 în 2 minute și mi-a zis asistenta că acestea sunt contracții de naștere. M-am panicat și am început sa plâng, nu eram pregătită, știam că mai sunt câteva săptămâni până să nasc. Fetița era micuță, eu nu aveam la mine decât un rucsac și dosarul de gravidă. La monitorizare au văzut că fetița avea tahicardie.

Mi-au administrat perfuzii, calmante, vitamina K. Sarcina mea fusese cu risc. La 7 săptămâni am avut iminență de avort, apoi am avut viroze, o tuse care nu se mai oprea, astm bronsic. Am luat antibiotice, după o analiza din spută care a arătat că aveam candida bucală și stafiloc auriu. Acum, bănuiala medicilor era că fetița are tahicardie din cauza stafilococului. Am stat cu perfuzii până a doua zi, colul rămăsese închis, iar medicii tot sperau să se oprească contracțiile.

Asistenta m-a luat în brațe să mă liniștească

Nu a fost însă așa. La ora 19,:00 medicul de gardă a decis că îmi face cezariană. Când mi-a spus asistenta, am început să plâng și să vomit, inclusiv sânge. Nu mâncasem de dimineață, stăteam numai cu perfuzii, pentru că nu știau dacă o să nasc sau nu. Am avut norocul de niște asistente, îngeri o să le numesc, care au avut grijă de mine și mă încurajau. Când a venit medicul de gardă, mi-a spus: „Uite care e situația, dacă nu o scoatem acum, nu mai avem ce scoate”. M-am panicat și mai tare, am început să plâng și i-am spus că facem ce e mai bine pentru fetiță.

Asistenta trebuia să iasă din tura și a venit o alta asistentă, un alt înger. Am întrebat-o dacă poate veni în sala de operație să mă țină de mână, că îmi este foarte frică, și atunci m-a luat în brațe. Și acum plâng când scriu povestea, retraiesc toate clipele. Nu mai știu cum le cheamă pe acele doamne asistente, că aș merge la ele să le mulțumesc, să le iau în brațe și să le arăt comoara. Poate vor vedea povestea mea. M-au pregătit pentru operație și când  m-au pus în căruciorul cu rotile parcă mergeam la moarte, așa speriată eram, și pentru viata fetiței, și pentru a mea.

În sala de operații, lipsă totală de empatie

Ajunsă în sala de operație, s-a schimbat atmosfera. Le auzeam pe asistente spunând că abia așteptau să plece acasă. Deși asistenta din salon îmi spusese, în timp ce mă pregătea, că asistentele din sala de nașteri o să vorbească cu mine și o să fie totul bine, nu a fost așa. Fiind si primul copil, le-am rugat să îmi facă o poză cu fetița când se naște. Visam momentul în care îmi voi săruta fetița. După anestezie, am început să tremur foarte tare și să vomit, lucru care o enervase pe asistentă, pentru că nu apucase să pună recipientul.

Pe urmă le-am zis că îmi este sete. „Auzi la ea, vrea apă”, a fost replica auzită. A fost o lipsă totală de empatie și fix de asta nu aveam nevoie atunci. Eram deja întinsă pe pat și se pregăteau de operație când am auzit că medicul îi spune rezidentului cum și unde să taie, mă simțeam ca un cobai, îmi venea să fug. Când a scos fetița, nu m-a mai interesat nimic altceva, am început să îi spun cât de mult o iubesc și că e bine.

Prezența asistentei, un stres în plus

Aceeași asistentă dădea indicații. „Fă-i poză, nu ai auzit că a cerut? Fă-i odată!”. La un moment dat, am început să simt cum mă coase, i-am spus că mă doare, a întrebat cât de tare pe o scară de la 1 la 10. Am spus că 1, 2, mi-a replicat că asta nu e durere. Pe urmă m-au dus la Terapie Intensivă și nici acolo nu am scăpat de acea asistentă, care m-a certat că nu îmi țin bine capul. Prezența ei a fost un stres în plus pentru mine, dacă aș întâlni-o i-aș spune că nu aveam nevoie comentariile ei în acele momente.

Asistenta din salon a fost și cea care m-a îngrijit după. Îngerul meu păzitor a fost lângă mine. Din cauza euforiei, am adormit cu greu, iar trei ore mai târziu a venit medicul rezident și mi-a dat sa completez niște formulare. Eram așa de amețită, parcă era un vis. Asistenta l-a rugat să mă lase să dorm și să le completez dimineață, dar a insistat și am semnat, fără să văd ce, pentru că abia țineam ochii deschiși.

În dimineața următoare a venit medicul neonatolog, m-a anunțat că fetița are o infectie și icter și că va sta câteva zile în incubator. Avea 2,470 de kg și urma să plec acasă fără ea. După câteva ore, a venit și soțul la maternitate și am văzut fetița, care era conectată la multe aparate. Ni s-a rupt sufletul să o vedem așa. Cât am stat în spital, trei zile, mă mulgeam și îi duceam lăptic din 3 în 3 ore. A început să mănânce abia după 2 zile, când a reușit să și respire mai bine. Plângeam de fiecare data când mergeam la ea. Îi vorbeam, o filmam, îi trimiteam și soțului, care era acasă și plângea și el. Ne simțeam neputincioși.

Ziua în care a venit acasă

Am ajuns acasă marți și când am intrat în casă fără fetiță a fost crunt să văd pătuțul gol și lucrușoarele ei. Am mers zilnic la spital să îi duc lapte, iar sâmbătă am adus-o acasă. A fost al doilea moment cel mai fericit din viața noastră, după cel în care am născut-o. Din cauza durerilor foarte mari, am fost la controlul ginecologic mai devreme, îmi era frică să nu fi rămas cu probleme după cele auzite în sala de nașteri. Din fericire, totul a fost bine, recuperarea grea, dar acum fetita noastră are 4 luni, a luat în greutate repede, are greutatea unui copil născut la termen și ne bucuram de ea în fiecare zi.

M-am gândit mult înainte să spun povestea mea. Sunt recunoscătoare medicilor și asistentelor că am născut o fetiță sănătoasă, dar nu trebuia sa aud ce s-a discutat acolo și nici să suport atitudinea nepotrivită a acelei asistente”.

Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa [email protected]. Mulţumim!

Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de naștere prematură la maternitatea din Brașov, îți recomandăm să citești și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa