O cititoare Totul Despre Mame ne-a scris povestea nașterii celei de-a doua fetițe a ei, în Germania, după o sarcină mai grea decât cea anterioară, dar cu un travaliu rapid. A născut în săptămâna 40 de sarcină, ajutată de moașă și de soțul ei, iar acum, la mai puțin de un an de la naștere, se gândește că i-ar plăcea să le ofere fiicelor ei și alți frați. Redăm povestea cititoarei noastre, așa cum a fost scrisă de ea:
„Uite că am ajuns să vă scriu și cea de-a doua poveste despre sarcină și naștere. Da, despre a doua fetiță, a doua prințesă din viața noastră. Când eram mică, mereu eu mi-am dorit o soră. I-am scris multe scrisori lui Moș Crăciun despre lucrul acesta, iar când am mai crescut îi spuneam mamei că multe colege au câte o soră și eu nu am. Mama îmi zicea mereu: Lasă, că te măriți și faci tu mulți copii și surori! Ei bine, da, i-am făcut o surioară fetiței noastre!
Însărcinată fiind, în inima mea simțeam că o să fie băiat. Nu aveam preferințe, îmi doream doar să fie sănătos, dar când doctorul mi-a spus că e fetiță, vreo două zile parcă aveam o ușoară dezamăgire. Apoi m-am gândit că o să fie foarte frumos când le voi vedea pe amândouă, împreună. Și așa este. Dumnezeu a știut foarte bine și îi mulțumesc în fiecare zi pentru fetițele noastre.
A doua sarcină, mai grea decât prima
Am avut o sarcină destul de OK, cu puține grețuri la început, dar n-am avut probleme în privința mâncării, am fost bine. Ceea ce a fost mai rău a fost că am avut dureri cam toată sarcina, uneori chiar foarte mari, de nici nu puteam să merg. Pur și simplu mi se înțepenea piciorul și nu mă mai puteam mișca. Sarcina a fost complet diferită față de prima. Am avut grijă și cu dulciurile, ca să previn diabetul. Știam de la prima sarcină, când am exagerat și am avut început de diabet gestațional.
Deși mă mișcam destul de greu, am încercat să fiu activă în sarcină, dar fără să exagerez. După ce duceam fetița cea mare la creșă, veneam acasă și dormeam o oră – două, pentru că la început m-am luptat cu multă somnolență. Apoi mă puneam să învăț pentru școala de șoferi, fiindcă am ținut morțiș să iau permisul repede, ca mai apoi să pot face un curs de limba germană, noi locuind in Germania. M-am ambiționat și am reușit, și cred că bebelina din burtică mi-a purtat foarte mult noroc.
Un strănut și… pregătită de născut
De pe la 38 de săptămâni am avut speranțe că va veni. Dar nu, ea nu a vrut nici la 40 de săptămâni. Deja știam, căci și pe fata cea mare am născut-o la 41 de săptămâni. Totuși, speram ca ea să vină mai repede… Așa a fost, a venit mai repede, cu două zile înainte de săptămâna 41. Era duminică seară, destul de târziu când m-am pus în pat să dorm, pentru că aveam insomnii. Stăteam pe telefon și mi-a venit să strănut. În momentul acela am simțit de parcă ceva s-a spart în mine. Era 12 noaptea.
M-am sucit un pic și am simțit cum curge ceva cald. Se fisuraseră membranele, dar nu aveam nicio durere. I-am spus soțului că e posibil să mi se fi rupt apa, dar să stea liniștit, că dacă e ceva îl trezesc. (El urma să plece peste puțin timp la muncă.) În tot acest timp, pierdeam lichidul încet-încet, iar de la ora 2:00 noaptea au început să apară dureri ușoare. Soțul trebuia atunci să plece la muncă. I-am zis să se ducă, pentru că mai durează, oricum. Și că o să îl anunț eu.
O moașă de pus pe rană
Durerile au început să fie din ce în ce mai mari, la intervale neregulate. De pe la 4 –5 dimineața au devenit un pic mai intense. Îi scriam mereu soțului despre starea mea, să știe, că și el era foarte stresat. Apoi, durerile au devenit regulate, la 7 minute. I-am zis soțului să vină acasă și am început să mă pregătesc. La 6:30 am vorbit cu cumnata mea, să vină să stea cu fata cea mare, apoi să o ducă la creșă, iar noi ne-am îndreptat spre spital. Eram destul de obosită, fiindcă nu dormisem noaptea și vomitasem de mai multe ori.
Am ajuns la spital, același în care am născut și prima dată. Am întâlnit moașa, care era foarte calmă și care m-a primit cu căldură. Am fost la monitorizat bătăile inimii bebelușului, iar ea insista foarte mult să mănânc și să beau ceva. Mie însă îmi era o greață de îmi venea să vomit numai dacă mă gândeam la mâncare, darămite să mai și mănânc…Soțul a plecat să-mi cumpere de mâncare, convins de moașă, care a spus că dacă nu voi mânca nu o să am putere când va fi momentul nașterii. Eu vomitam încontinuu, iar durerile erau din ce în ce mai mari.
Câtă ușurare poate aduce un scaun cu rotile confortabil…
Am stat până la ora 11 la monitorizat în sala de nașteri, dar mai apoi mi s-a spus să merg împreună cu soțul în salon, că mai este de așteptat. Am făcut câțiva pași și simțeam că efectiv nu mai pot merge. Contracțiile erau foarte mari. Cred că am făcut zece pași în zece minute… Într-un final, am ajuns în salon și m-am întins în pat. Aveam dureri și mai mari, uneori parcă nici nu mai eram conștientă.
Veneau asistentele la mine să-mi vadă starea, și la scurt timp am simțit cum bebele se împingea incet. Dar am mai stat, să văd dacă într-adevar e așa. Am simțit asta de vreo trei ori, apoi am chemat asistentele. Soțul încerca să îmi dea adidașii, m-am așezat pe un scaun cu rotile să fiu dusă spre sala de naștere, dar simțeam ca nu mai pot de durere și voiam cu orice chip să ajung acolo. Simțeam din ce în ce mai tare capul bebelușului. Spre norocul meu, au adus o mămică ce abia născuse cu un alt scaun cu rotile, mult mai confortabil, și au decis să îl schimbe cu al meu. Oh, am simțit o mare ușurare, îmi era foarte bine în acel scaun!
În sfârșit, a veniiiit!
Am ajuns în sala de nașteri, soțul m-a luat în brațe și m-a pus în pat. I-am zis că simt capul bebelușului și că vine. Era 11:30. 30 de minute pentru mine au trecut ca trei ore. A venit moașa, mi-a zis să fiu relaxată și să ajut bebele când încearcă să iasă. Soțul a fost mereu lângă mine și simțeam că îmi dă foarte multă putere în acele momente.
Cu fiecare clipă care trecea, simțeam cum fetița noastră încearcă din ce în ce mai tare să vină pe lume. Aveam și emoții, și dureri, și încercam să trec mai repede de acel moment. În sfârșit, la ora 11:58 a venit pe lume cea de-a doua prințesă a noastră. Soțul avea lacrimi de bucurie și eram cuprinși amândoi de multă emoție și iubire. Fetița era perfect sănătoasă, iar asta ne făcea și mai fericiți. Avea ochii mari deschiși, zâmbea și era foarte liniștită. Ne uitam la ea și vedeam că semăna foarte bine cu surioara ei de acasă.
Cea mare era supărată pe mine, nu pe surioara ei
După ce am mers în salon, soțul a plecat să o ia de la creșă pe fata cea mare și, evident, aveam multe emoții pentru prima lor întâlnire. Era foarte rușinoasă, dar cu toate astea îi dădea suzeta și biberonul. Îi plăcea că era mică… Mai apoi, cu timpul, a apărut și gelozia. Fetița cea mare era foarte nervoasă, chiar furioasă. Doar că nu era supărată pe surioara ei, ci pe mine, că nu mai eram mereu cu ea și că atunci când voia în brațe și plângea cea mică, trebuia să o iau pe ea. Au fost momente destul de grele, dar și momente de maximă bucurie.
Bebelina cea mică nu a avut colici deloc și am avut parte de nopți foarte liniștite. Acum, fetița cea mare (Diana-Maria), are 3 ani și 4 luni, iar cea mică (Iris-Elena) are 7 luni. Simt o bucurie de nedescris și îmi place să le văd când se joacă și se iubesc. Cea mare mereu îi dă jucarii dacă plânge și se joacă cu ea, ca să o liniștească.
Casa cu mulți copii e cea mai fericită casă!
Nu pot descrie în cuvinte bucuria și fericirea pe care le trăim alături de ele. Chiar dacă uneori aveam parcă nevoie de o pauză, de un moment de liniște și odihnă, nu cedăm, pentru că cei mici au nevoie de iubire, înțelegere și de căldura părintească. Atunci când le văd zâmbind, uit de toate greutățile și de toate momentele neplăcute. Încerc să mă bucur cât de mult pot de aceste momente, deoarece timpul trece foarte repede și nu îmi dau seama când au crescut așa de repede.
Soțul e cel mai bun soț și tătic din lume, mereu își face timp de joacă și mă ajută ori de câte ori am nevoie. Chiar dacă e foarte obosit, e mereu acolo pentru noi. El este stâlpul și încrederea noastră. Acum suntem patru, pe viitor vom mai vedea. Oricum ne mai dorim copii, sănătoși să fim, să putem munci și să ne bucurăm de ei. Casa cu mulți copii e cea mai fericită casă!”
