O cititoare Totul Despre Mame, care a avut parte de o naștere cu complicații în Germania, ne-a scris cum a venit pe lume băiețelul ei, cât de complicată a fost recuperarea și cât de dezamăgită a rămas de atitudinea unora dintre medici. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„A trebuit să învăț să fiu mamă de la o zi la alta. Împreună cu soțul meu, am decis să ne trăim viața în Germania, singuri, departe de familie, cu gândul acasă, dar cu dorința de a avea o viață mai bună. A apărut și prima sarcină, dorită foarte mult de amândoi.
Infecție urinară și rinichi blocați
Aveam 39 de săptămâni și 6 zile de sarcină când s-a declanșat travaliul. Era 19 februarie, seara, vorbeam cu mama mea la telefon și îi spuneam că nu mă simt prea bine, că sunt obosită, dat fiind faptul că am avut multe nopți nedormite. Aveam dureri, dar nu le puteam compara cu cele groaznice, pe care le-am simțit la 27 de săptămâni, când am ajuns de urgență la spital, cu febră 39. Avusesem atunci contracții dese, dureri de burtă și de spate. Rinichii erau blocați de la o infecție urinară, iar doctorii spuseseră că dacă bebe nu reacționează la antibiotic, șansele de supraviețuire pentru noi amândoi sunt foarte mici.
Dar bebele meu a fost foarte puternic începând de atunci. Am trecut cu brio peste toate și ne-am însănătoșit amândoi. Dar să revenim la noaptea de dinaintea nașterii. La ora 3, având dureri ușoare de burtă, am observat pierderea dopului gelatinos. L-am anunțat pe soțul meu și ne-am culcat la loc amândoi. Pe la 4 am început să mă foiesc, aveam dureri din ce in ce mai puternice, iar soțul meu insista să mergem la spital. Am acceptat într-un final, am făcut un duș, am pregătit bagajul și am pornit către maternitate.
Durerile au fost de nedescris
Ajunsă acolo, la ora 5 dimineața, când am intrat în cabinet eram dilatată deja 3,5 cm. M-au asigurat că bebe se va naște în acea zi, mi-au dat medicamente pentru durere și am început să fac plimbări dus-întors pe holurile maternității. La ora 7.40, deja nu mai puteam. La ora 8.00 mi s-a rupt apa, iar dilatația era de 6,5 cm. Am fost monitorizați amândoi până la până la ora 10.30, când dilatația a ajuns la 10 cm.
Atunci a început „distracția”. Cu toate că mă dilatasem destul de repede, bebe nu a avut destul loc să iasă. Durerile au fost de nedescris. Soțul meu, lângă mine, mi-a oferit toată susținerea de care orice femeie ar avea nevoie. Împingând, rămâneam fără aer, iar bebe se întorcea înapoi. Țipam, mă văitam, le spuneam că nu mai pot, iar ei îmi spuneau să trag aer și să împing.
Doi doctori erau cu genunchii pe burta mea
Au decis să îmi facă epiziotomie. 5 tăieturi rapide, dar destul de dureroase, zona fiind deja inflamată. Soțul era în stânga mea, două moașe erau la picioare și doi doctori cu genunchii pe burta mea. Când au realizat că bebe se poate îneca în sânge și lichid amniotic, au încercat să îl scoată cu o ventuză. Plină de lacrimi, am împins cât am putut de mult, îmi doream să se termine tot și să îmi țin copilul în brațe .
În sfârșit, la ora 13:09, băiețelul meu de 3, 530 kg și 54 de cm m-a făcut cea mai fericită. Abia în momentul când l-am avut la piept am auzit acel plâns de viață nouă. Dar durerea nu se terminase. Bebe, cu o infecție în sânge, a fost luat din brațele mele după nici 5 minute și, alături de soțul meu, a plecat spre neonatologie, eu rămânând încă acolo, nedumerită.
Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor”.
Operație de urgență pentru scoaterea placentei
A trecut ceva timp, eu eram epuizată și nu știam ce urmează să se întâmple. Placenta mea rămăsese blocată, așa că am fost pusă rapid pe un alt pat și am fost anunțată că trebuie să intru în operație de urgență. Am întrebat cât durează, mi-au răspuns că 15 minute, iar apoi am adormit. Soțul mă văzuse în drum spre sala de operații, era speriat și nu știa ce se întâmplă.
La ora 20, m-am trezit la Terapie Intensivă, plină de perfuzii în brațe și în gât, sub observația a trei doctori, probabil de gardă, care așteptau să mă trezesc. Am aflat atunci că placenta îmi fusese extrasă manual, cu succes. A urmat o noapte în care am fost singură, pe soțul meu îl trimiseseră acasă, iar de bebe nu știam nimic. Nu aveam nimic la mine, eram fără telefon, îmi era foame și sete. Mi-au spus că am voie mâncare doar a doua zi și că beau cam multă apă. Le-am zis că dacă nu îmi dau apă, mor. Deja eram disperată, mi-am făcut mii de gânduri toată noaptea, nu știam dacă bebe e bine sau nu și nimeni nu îmi spunea nimic.
Nu aveam pic de lapte
La ora 7 dimineața mi-au dat să mănânc, apoi am tot așteptat. Medici și asistente veneau și plecau, dar nimeni nu spunea nimic. La ora 12 am fost dusă pe secția de staționare. Soțul meu venise de dimineață să stea cu bebe , apoi a fost lăsat să vină la mine.
Miercuri, după mii de rugăminți, m-au lăsat să merg la bebe, într-un scaun cu rotile, dat fiind că mi-ar fi fost greu să mă deplasez din cauza sondelor. Acolo, l-am văzut din nou, am fost fericită, bebe era monitorizat, avea perfuzia în mână și zâmbea. Atunci mi-am dat seama că e un bebeluș foarte puternic . A fost scurtă vizita, am făcut cunoștință și i-am dat lapte formulă.
Am început să trag de mine, voiam să pot, să vadă medicii că sunt în stare să îl am pe bebe lângă mine. Îmi înghițeam durerile să mă lase să merg la el dar, cu toate astea, nu mi-l lăsau mult. Petreceam prea puțin timp împreună, nu știam ce să fac și cum să mă ocup de el, iar ei, îmi arătau prea puțin. Era un ghemotoc. Mă obligau să îl alăptez, iar eu nu aveam pic de lapte. Era flămând și era clar că nu se sătura cu sticluțele de lapte.
„Dacă faci infecție, aici să nu te întorci!”
Vineri, bebe fiind sănătos, a putut pleca acasă. Eu, însă, nu. Nu am acceptat să mai rămân câteva zile doar pentru perfuzii, așa că am ales să plec pe semnătură. Ultimele cuvinte spuse de doctoriță au fost: „Dacă faci vreo infecție, aici să nu te mai întorci!”. Am rămas dezamăgită, dar nu puteam să mai rămân fără copil. Când am ajuns seara acasă, nu știam ce trebuie să fac, dar aveam lângă mine cel mai susținător bărbat și cel mai luptător bebeluș. Prin ei, eu am avut putere, iar iubirea ne-a învățat cum să fim părinți. Fără ei, eu nu aș fi reușit. Acum, bebe are 4 luni și în fiecare zi zâmbetul lui îmi amintește de cel mai greu, dar și cel mai frumos moment din viața mea”.
Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa contact@totuldespremame.ro. Mulţumim!
Dacă te-a impresionat această poveste de naștere cu complicații în Germania, îți recomandăm să citești și:
- Naștere în Germania. „Soțul s-a dovedit cea mai bună moașă”
- Naștere cu moașa în Germania. „Timp de 15 minute am strigat-o, am apăsat butonul, iar ea mă ignora”
- Naștere în Rostock, Germania. „Nu am întâlnit până acum nicăieri atâta empatie”
- Naștere în Germania, cu travaliu în apă și dureri calmate cu paracetamol. „Personalul s-a purtat exemplar”
