„După naștere, am aflat că am cancer la sânul care nu dădea lapte și metastaze pe ficat. Am de trăit prezentul ăsta la care m-am gândit atât de puțin!”

Tânăra mămică s-a pregătit temeinic pentru toate provocările vieții cu un bebeluș, însă marea provocare avea să apară din altă parte.

Theodora Fintescu, redactor
mama cu nou nascut
”Vreau să mai fiu mamă! Și bunică. Și străbunică”, spune tânăra mămică de 32 de ani.

Cititoarea noastră Cătălina ne-a trimis o poveste tulburătoare, care a început când, la scurt timp după naștere, a aflat că are cancer. Tânăra mămică se luptă acum cu acest diagnostic crunt și încearcă, în același timp, să se bucure de timpul petrecut alături de copilul ei. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:

„Am 32 de ani și de obicei când spun asta fac un calcul să verific dacă zic prostii. Nu am fost niciodată atentă la cum trece timpul de repede și m-a luat mereu prin surprindere. Foarte rar m-am relaxat trăind cu adevărat prezentul.  Am fost tot timpul într-o continuă organizare a viitorului sau încercări disperate de a mă împăca cu trecutul.

Am pierdut prima sarcină anul trecut în mai 2020 și am născut al doilea copil anul acesta în mai, în ziua de Paște.  Făcusem toate demersurile ca să mă împac cu pierderea anterioară – psihoterapie, terapie de grup , lectură grea, căutat sensuri și la un moment dat am ajuns într-un punct în care mi-am dat seama că pentu mine nu există moment potrivit pentru a doua sarcină și că timpul nu stă în loc.

Eram pregătită pentru toate surprizele din maternitate

Pentru mine, corpul meu a rămas tot un trădător și pe toată perioada sarcinii nr 2 l-am tratat ca pe un teren minat. Dacă aș fi putut crește copilul într-un laborator înainte de naștere, aș fi făcut-o.  Eram atentă la orice simptom, tot timpul simțind că bebe nu e într-un mediu safe. Am ales fără discuție să nasc prin cezariană, vrând să evit să îi dau șansa corpului să mă mai trădeze încă o dată. Mai riști când iei o pastilă, când te lovește Covid ... dar n-aveam să risc un moment unic de viață sau moarte doar să-mi demonstrez că poate și corpul ăsta, câteodată…

După cum spuneam, fiind maestră la planificat viitorul, am fost exagerat de pregătită pentru șederea în maternitate. Nu numai că urmărisem tot ce mișca în materie de cursuri de puericultură și alăptare, dar le și înregistrasem și tăiam secvențe video, organizate după subiectul discuției și le urcam online într-un folder personal „Pt maternitate”. Discutasem cu toate gravidele care născuseră deja și eram chiar pregătită și pentru surprizele din maternitate. Aveam în geantă seringi sterile, recipiente pentru stocat orice picătură de colostru.

Am alăptat dintr-un singur sân

Știam deja de lipsa de empatie, remarcile insensibile și diferența dintre generații care ar fi putut să pună bețe în roate în comunicarea cu personalul medical. Știam de baby blues și eram pregătită să fiu și vulnerabilă și obosită și haotică și exagerată, pentru că da, mi-am dorit mult să fiu mamă. Cu toată pregătirea mea,  socoteala din târg e clar că nu se potrivea cu cea de acasă. Dar sentimentul  de „I own this shit” mi-a oferit alt fel de siguranță. Și am avut dreptate, pentru că mai târziu după ceva timp acasă, a urmat să alăptez cu succes fie numai și cu un singur sân.

Cât despre naștere în sine… data probabilă pentru „delivery” se învârtea tare mult în jurul datei la care făcusem chiuretajul pentru prima sarcină. Asta m-a făcut să programez cezariana la prima dată disponibilă care să evite ziua aia și am avut fix o încercare. Dar cum „karma is a bitch”, am născut în jurul altei date cu semnificație la fel de puternică, dar cu un gram de speranță. Am născut în ziua imediat următoare celei în care s-ar fi oprit inima primului meu puiuț, întâmplându-se printr-o aliniere de planete să fie și prima zi de Paște. Știu, multă importanță în jurul acestor date, dar este unul din lucrurile cu care rămâi după o pierdere traumatizantă.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de mămică citind două cărți de referință despre alăptare și îngrijirea bebelușului, scrise de Dr. Jack Newman, respectiv Dr. William Sears. Îți propunem pachetul la preț special ”La început de drum”. Detalii AICI.

Nu credeam că mă mai poate surprinde corpul meu cu ceva

Nașterea  a fost fix cum am sperat, rapidă și fără complicații. Când mi-am  văzut prima oară băiețelul, primul lucru care m-a lovit a fost ușurarea că l-am scăpat de corpul meu, terenul minat. Am plâns de bucurie și speranță că de aici ne vom descurca și mai bine și că acum chiar pot controla și eu unele lucruri.

Mai are sens să spun  iar „karma is a bitch” ?  Uite că am zis. Prima lună acasă cu bebe a fost foarte haotică, cum este de altfel pentru toate proaspetele mămici. Însă, eu aveam în plus de făcut ceva investigații medicale, datorită unor analize care ieșiseră prost (valori supecte și mici în afara intervalelor) încă din timpul sarcinii și indicau niște probleme la ficat. Urma să aflu că par a fi metastaze, dar …”acum nici nu vrem să vă speriem, să mergeți acasă pe 3 cărări, doar că nu e de lăsat, trebuie să mai faceți investigații”  avea să îmi spună un doctor.

Eu nu aveam nici pe naiba în afară de simptomele tipice după o cezariană și nici nu credeam că mă mai poate surprinde cu ceva corpul meu. În schimb, eram tare deranjată că toate investigațiile medicale aveau să îmi răpească momentele cu bebe și să încurce relația noastră de alăptare, inițial atât de greu de susținut și la care începusem să dau lecții.

Copilul meu refuza același biberon folosit și în maternitate și acasă în primele zile. Eram la o săptămână distanță de alăptat exclusiv la un singur sân și bebe luase foarte bine în greutate. Deci cum să întrerup eu alăptatul pentru a face un CT cu substanță de contrast? Vreți să mă omorâți?

Mai vreau să fiu mamă. Și bunică. Și străbunică

Curând a început să se îngroașe gluma și investigațiile din ce în ce mai invazive, până când iacă-tă… călcai pe o mină. Aveam cancer la sânul care nu dădea lapte și metastaze pe ficat (fără existența unei tumori primare, infiltrativ – ceva foarte ascuns și greu de diagnosticat). Poate chiar asta e lecția, să mai călcăm pe niște mine, zic. O încercare prin care poate să ajung să recâștig încrederea pierdută în corp.

Am 32 de ani, 8 luni și 14 zile, e foarte important. Și nu îmi mai fac planuri de viitor. Nu mai vreau să mă „stabilesc la casa mea”, că nu aș mai face credit pentru una. La naiba, fiecare zi de muncă mi-ar răpi clipe de stat cu familia. Am de trăit prezentul ăsta la care m-am gândit atât de puțin. Nu vreau să mă gândesc ce înseamnă stadiul IV prin prezență de metastaze, active sau inactive, cu tumoră sau fără. Nu vreau să pierd o secundă , că poate ea va surprinde primul zâmbet al copilului meu, primele cuvinte, primele lacrimi… Nu pot să pierd timpul regretând și urmărind dintr-un colț cum alții nu au nicio grijă. Vreau s-o îngrop eu pe mama, nu ea pe mine. Și da, mai vreau să fiu mamă. Și bunică. Și străbunică. Trec prin terenul ăsta minat, mai explodează câte o bombă dar mă ridic și merg mai departe, ce naiba?”

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Dacă te-a impresionat această poveste scrisă de o mamă cu cancer, îți recomandăm să citești și:

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa