Cititoarea noastră Monica S. , care trăiește în Olanda, ne-a trimis povestea emoționantă a nașterii băiețelului ei, în condiții impresionante. În 2018, din cauza unui coronavirus diferit de cel ce a determinat pandemia, Monica, gravidă fiind în 26 de săptămâni, a intrat în comă, iar medicii au fost nevoiți să scoată copilul, pentru a putea salva viețile amândurora. Monica a stat două luni în comă și apoi alte șase luni în spital. A rămas cu sechele mari, face încă eforturi de recuperare, și ar vrea să le facă pe gravide să conștientizeze faptul că sănătatea lor și a copiilor este bunul cel mai de preț. Redăm povestea Monicăi, așa cum a fost scrisă chiar de ea:
„Eu sunt Monica și sunt mândra mamă a doi copii, Eleonora, prințesa mea de 6 ani, și Roger, un zmeu de băiat de care mă minunez în fiecare zi. Am decis să vă spun povestea mea în speranța că vă voi face să înțelegeți că sănătatea este cea mai de preț comoară pe care o avem și că iubirea mamelor este o putere supranaturală, care depășește cele mai cumplite obstacole.
Aveam 41 de grade C când am intrat în comă
Locuiesc în Olanda de 16 ani, într-un orășel mic la Marea Nordului, Hellevoetsluis, pe lângă Rotterdam. Viața mea era liniștită, fericită, frumoasă, cu un soț iubitor, o fetiță drăgălașă, cu un job de notar bine plătit. Am rămas apoi însărcinată cu al doilea copil și eram extaziată. Abia așteptam să îl cunosc. Totul a început cu o tuse în săptămâna 26 de sarcină, o tuse care nu se mai termina, zi și noapte tușeam încontinuu, nu puteam să dorm deloc. M-am dus la doctorul de familie și el mi-a zis să mă odihnesc acasă că îmi trece.
După încă 2 zile în care nu am dormit, aveam deja o săptămână fară somn, eram extrem de obosită, nu mai puteam vorbi. Așa că am chemat moașa care îmi urmărea sarcina. Aici, în Olanda, când rămâi însărcinată, primești o moașă care te ajută toată sarcina cu sfaturi (ce să mănânci, cum să te miști, totul că să ai o sarcină ușoară). Când a ajuns moașa, a constatat că aveam temperatură de 39,8 și copilul era foarte stresat în burtă, deci a trebuit să merg direct la spital. La spital mi s-au făcut diverse investigații și mi s-au administrat antibiotice.
S-a crezut că am o bacterie, după 2 zile temperatura s-a ridicat la 41 de grade și atunci am intrat în comă cu pneumonie dublă. M-au mutat direct la un spital universitar unde puteau face mai multe pentru mine. Când au văzut că toate organele începuseră să cedeze, au hotărât să scoată băiatul, încercând să mă salveze pe mine, pentru că știau că mai am o fetiță acasă. Băiatul s-a născut cu 1,380 grame. După ce au scos băiatul, am făcut o infecție pe linia care era băgată în aortă pentru oxigen. În acel moment, plămânii mei nu mai funcționau și eram cuplată la un aparat. Din cauza infecției, și sângele meu se distrugea. Au descoperit la timp infecția și atunci am primit sânge ca să mă aducă la linia de plutire.
După ieșirea din comă, eram ca o plantă. A trebuit să învăț să îmi iubesc copilul
Când am ieșit din comă, după 2 luni de zile, din cauza atâtor medicamente, am intrat în delirium: vedeam și auzeam lucruri care nu erau. Pentru mine, toată lumea care intra în cameră arăta ca niște extratereștri cu tentacule și foarte urâți, eram foarte speriată. După o săptămână de când ieșisem din comă, am realizat că eram în spital, dar am conștientizat și că nu puteam să mișc nimic, eram paralizată total, de la mușchii feței, până la degetele de la picioare. Nu aveam control la nimic, îmi curgeau tot timpul balele și eram cuplată pentru treaba mare și mică, eram ca o plantă. Devenisem depresivă și nu mai voiam să trăiesc. Eram pusă ore întregi în fața geamului și mă uitam afară la oameni cum merg pe bicicletă sau pur și simplu în picioare și mă gândeam cât sunt de norocoși. Încetul cu încetul, cu foarte multă terapie și cu susținerea soțului meu, am învățat să vorbesc, să merg, să trăiesc, să iubesc.
Am învățat să îmi iubesc iar copilul, să îmi accept băiatul. Pentru că după ce am ieșit din comă nu aveam niciun sentiment de mamă pentru el. Toate lunile (8 luni) pe care le-am petrecut în spital, băiatul a stat în secția de copii și era adus sau eu eram dusă de câteva ori pe zi să ne vedem și să construim o legătură între noi. În primele 3 luni și jumătate, copilul a trebuit să stea în spital pentru a se împlini cele 9 luni pe care le-ar fi stat în burtică, dacă nu l-ar fi scos prematur. Plămânii nu erau dezvoltați complet, avea sânge la creier și o gaură în inimă (e normal pentru copiii care se nasc la 26 de săptămâni).
Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de mămică citind două cărți de referință despre alăptare și îngrijirea bebelușului, scrise de Dr. Jack Newman, respectiv Dr. William Sears. Îți propunem pachetul la preț special ”La început de drum”. Detalii AICI.
Am fost notar, iar acum nu mai pot fi nici femeie de serviciu
Când s-a rezolvat totul cu el și era ca un copil nou născut, deci după trei luni și jumătate, nu au putut sa-i dea drumul acasă pentru că eu eram încă paralizată și soțul nu putea să aibă grijă de o fetiță de 3 ani, de un bebeluș nou-născut și să și vină în fiecare zi 70 de km, cât sunt de acasă până la spitatul unde eram internată. Așa că bebe a ramas la secția pentru copii, eu la sectia de recuperare și mă duceau cu căruciorul cu rotile de câteva ori pe zi, pentru a se produce conexiunea mamă-copil. Mi-l puneau pe piept, îmi legau mâiniile în jurul corpului lui ca el să nu cadă, și îl lăsau acolo în jur de 1,5-2 ore, să îmi simtă mirosul și să audă inima.
A fost o perioadă foarte dificilă pentru familia mea de acasă, pentru soț și fetiță și, desigur, și pentru părinții mei, care nici nu aveau posibilitatea să vină să mă vadă. Din fericire, când eram în comă a venit sora mea din Italia și m-a văzut. A fost un ajutor psihic binevenit. Gândul la copiii mei m-a ajutat să îmi revin.
În timpul cât eram în comă, am făcut un atac cerebral și de aceea acum sunt foarte uitucă și tot caracterul meu s-a schimbat. Înainte de boală eram o persoană foarte ambițioasă, cu foarte multă personalitate, acum sunt foarte calmă, nu mă mai interesează nimic, nu îmi mai fac griji și nu mă mai stresez din nimicuri. Din notar, cum eram, acum nu mă mai duce mintea să lucrez nici ca femeie de serviciu. Am rămas cu dureri de picioare (am înțeles că atunci când ești așa de mult în comă mor nervi și asta s-a întâmplat cu nervii din tălpi). Nu mai pot fugi și câteodată este nevoie, mai ales când ești mamă.
Copiii au fost îngerii mei păzitori
Sechele mari au rămas, toată viața este altfel acum, nu mai pot lucra, sunt mereu obosită, nu îmi simt tălpile, uit tot ce s-a întâmplat în zilele trecute, capacitatea plămânilor este de 30%, deci respir foarte greu, nu mai pot fugi, picioarele nu mai funcționează așa cum trebuie…este altfel, toată viața mea este schimbată. Dar chiar și așa, eu cred că am fost norocoasă, am avut îngeri păzitori pe copiii mei, care m-au ajutat să trec peste acest impas, care se putea termina cu o tragedie.
Băiețelul meu mic trăiește și este sănătos, de la numai 1,380 de grame a ajuns acum un voinic plin de energie. Iar eu mă recuperez ușor și mă vindec datorită iubirii familiei mele. Greutatea cea mai mare ei au purtat-o pe umeri. Soțul meu a rămas cu sindrom post-traumatic. Fetița mea, când m-am întors de la spital, plângea de fiecare dată când adormeam, de teamă că nu o să mă mai trezesc.
Am avut un coronavirus care le-a dat bătăi de cap medicilor
Am avut noroc că am fost și în Olanda. Când m-am uitat peste statul de plată de la asigurarea medicală am fost șocată de cât a costat spitalizarea mea – 1.500 de Euro pe zi, timp de 8 luni. Totul s-a întâmplat între lunile martie-noiembrie 2018, în vremurile când coronavirusurile nu erau faimoase ca acum și pandemia încă nu ne speriase. Am avut tot un coronavirus, dar mult mai agresiv decât Covid-19, o mutație care le-a dat mari bătăi de cap medicilor de acolo. Același virus l-au mai avut și alte două persoane internate cu mine, un băiat de 32 de ani din Bulgaria, care a plecat pe picioarele lui după luni de recuperare, și un bărbat de 64 de ani, care, după 8 luni, când am plecat eu, încă era în scaun cu rotile. Vârsta a făcut diferența.
Toți ne-am zbătut între viață și moarte din cauza unui virus care poate părea banal. Așa că nu bagatelizați Covidul acesta. Nu spuneți că pe voi nu vă atinge. Nu poți ști cum reacționează organismul tău. Și mai ales dacă ești însărcinată. Nu ai absolut nimic de pierdut dacă te protejezi, dacă porți mască, dacă te izolezi și ești atentă. Dimpotrivă, ai de câștigat sănătatea și siguranța ta și a suflețelului pe care îl porți în pântece. Curaj, dragi mămici! Iubirea noastră chiar este o super-putere!”
Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa contact@totuldespremame.ro, cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!
Dacă te-a impresionat povestea cititoarei noastre, îți recomandăm să citești și:
- Gravidă cu boală cardiacă. „Când copilul meu lua contact cu lumea de afară, mama lui trecea printr-un infarct”
- Nou născut de 5 kg. „Copilul meu, fără șanse la viață, care a fost în comă, are acum 5 ani”
- Naștere în Canada care bate orice scenariu. „M-au anesteziat greșit, inima mi s-a oprit, iar copilul a fost scos inconștient”
- Cezariană în Olanda. ”După naștere, moașa vine acasă, face cumpărături, menaj și stă cu copiii pentru a te putea odihni”
- Naștere naturală în Olanda. „Am născut la ora 19.00, iar la 23.00 eram acasă, cu nou născutul”
