Făt mort la 26 de săptămâni. ”Ce am trăit la faimosul spital din Cluj pare din filmele de groază. Nu credeam că există atâta lipsă de umanitate!”

Șocul de a pierde copilul în săptămâna 26 de sarcină a fost urmat de cel provocat de atitudinea inumană a angajaților maternității din Cluj.

Theodora Fintescu, redactor
gravidă cu perfuzii
Fetița cântărea doar 500 de grame și niciun medic nu i-a dat vreo șansă de supraviețuire.

O cititoare Totul Despre Mame ne-a trimis o poveste de naștere șocantă: fetița ei a murit la 26 de săptămâni, iar mămica a născut-o în condiții inumane, într-o maternitate din Cluj, sub ochii reci și indiferenți ai personalului maternității. Singura persoană care a dat dovadă de umanitate a fost femeia de serviciu. După această experiență, mămica a născut din nou, în Spania, iar experiența de acolo a fost total opusă. Redăm povestea de naștere, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:

”Am citit multe articole pe pagina dumneavoastră de socializare (Facebook) și, nu știu de ce, simt nevoia să îmi spun și eu povestea traumatizantă prin care am trecut în spitalele din România. Pierderea primei mele sarcini m-a marcat enorm și încă am coșmaruri și traume după tot ce am trăit în iarna lui 2018.

Eu locuiesc în Spania de 8 ani, iar în decembrie 2018 am ajuns în România să îmi petrec concediul alături de familie, împreună cu soțul meu și fiica noastră (încă în burtică), Emma. Așa ne doream să o numim. Era primul nostru copil. În Spania mergeam la controale regulat și mi se spunea mereu că totul este în regulă cu sarcina, că totul decurge foarte bine și că fiica noastră crește sănătoasa în burtică. Aveam 24 de săptămâni de sarcină când am ajuns în România.

Am ales ”cel mai bun doctor”

La vreo trei săptămâni după ce am plecat din Spania am hotărât să facem un control de rutină, să vedem cum decurge sarcina. Ne oprisem două săptămâni în Italia în concediu și am reușit să ne facem programare la un cabinet privat, după o săptămână de la intrarea în România. Explic traseul și timpul deoarece au fost foarte importante în decursul sarcinii. Prima mea dezamăgire a fost la acel cabinet privat, unde am fost tratată cu sarcasm și dispret.

Nu am înteles motivul, mai ales că am optat pentru „cel mai bun și profesional cabinet”, după spusele și recomandarea verișoarei mele. Acel medic m-a întrebat câte săptămâni de sarcină am și i-am răspuns „24”, doar că, atunci când m-a examinat, nu corespondeau săptămânile. Fetița mea, zicea el, ar fi avut cu 3-4 săptămâni mai puțin, după cum vedea el la ecograf. M-a întrebat când mi-au spus cei din Spania că trebuie să nasc, iar eu i-am răspuns că prin aprilie. A început să râdă și a spus sarcastic: „Acolo în Spania se naște mai repede? Trebuie să naști în mai”.

Cea mai mare greșeală a mea: am crezut ce a zis medicul

El era sigur că cei din Spania au greșit și că el are dreptate. I-am oferit să citească rapoartele celor din Spania ,care erau trecute într-o cărticică în care se ținea evidența sarcinii, și să verifice datele ecografiilor anterioare, dar nu a vrut să se uite pe ele. Mi-a spus că ori au greșit cei din Spania cu termenul ori, din anume motiv, fetița a încetat să crească. M-a convins că s-a greșit la calcul, deoarece fetița „se prezenta foarte bine”, nu avea vreo malformație și nu exista vreun motiv de îngrijorare.

Cea mai mare greșeală a mea a fost că am acceptat ce mi-a spus și am început să mă îndoiesc de medicii din Spania. Nu imi iert nici în ziua de azi ca am fost atât de iresponsabilă. Eu mă simțeam foarte bine, fetița mișca mult și nu mi-am pus vreun semn de întrebare, am avut încredere în el. O altă traumă traită la el în cabinet a fost când m-a pus pe masă și a început să introducă cleștii aceia de fier în mine, să mă examineze. Era prima dată, în 6 luni de sarcină, când mi-a fost introdus așa ceva și pentru mine a fost un șoc.

Nu am rezistat, mă durea și mă trăgeam mereu când încerca să mi le introducă. Medicul s-a enervat foarte tare, și-a pus cele două asistente să mă țină de mâini, iar el încerca cu disperare să le introducă. Nu a reușit și mi-a spus urlând:  „La voi, acolo în Spania, nu sunt clești, cu ce vă examinează?”. Mi-a venit să plang. Nu, nu sunt clesti, s-au scos demult, sunt alte metode. Cine a fost la cabinetele din afara României știe asta. Să fie folosiți acei clești mari, reci, de fier, mi se pare o practică barbară.

Apoi m-a întrebat cum o să nasc și i-am spus că îmi doresc să nasc natural. A început să râdă sarcastic și mi-a spus: „Sunt curios cum o să naști natural dacă nu poți să suporți niște clești. Nu o să suporți durerea nașterii, care este de o mie de ori mai mare, dacă nu ești în stare să suporți măcar atât. Să mă suni să îmi spui după ce naști”.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor”.

Verdictul medicilor: fetița nu va supraviețui

Experiența mea la acel cabinet a fost un cosmar, dar cel mai urât coșmar avea să se întâmple la aproape două săptămâni după asta. Totul era minunat, eu mă simțeam foarte bine (ceea ce consideram că era un semn bun în decurgerea sarcinii), eram împreună cu familia, toți ne făceam planuri mari pentru sosirea pe lume a „comorii noastre” și eram foarte entuziasmați.

Dar, într-o dimineată, pe la cinci, m-am trezit să merg la baie și am simțit cum curge un lichid din mine. Când am ajuns la baie am sesizat că mi se „rupsese apa”. Mi-a curs și puțin sânge și atunci mi-am dat seama că este foarte grav. Am strigat cât am putut de tare și s-au trezit toți din casă. Ambulanta a venit destul de repede și m-au dus la spitalul din Aiud, deaorece acolo mă aflam. Dupa ce m-a examinat, medicul mi-a dat teribila veste că mi s-au rupt membranele, am pierdut tot lichidul amniotic și că voi naște în curând.

Mi-au explicat că fetița este foarte mica și nu va supraviețui, dar că nu se poate face nimic să îmi prelungească sarcina, deoarece era pericol să mă infectez dacă nu „eliminam” fetița. Trebuia să „elimin”, trebuia să iasă fetița înainte să crească, fetita mea „trebuia” să moară!!! Fetița mea era sănătoasă, fără malformații, dădea din piciorușe în burtică, iar eu, nu am putut să o mai țin în mine. Acest gând o să mă terorizeze toată viața, am crezut că o să cadă cerul peste mine, că înnebunesc.

Am plecat pe cont propriu la un spital de rang superior

Nu am vrut să accept așa ceva și am cerut să fiu transferată la un spital de specialitate în Cluj. Am vrut să cer altă părere, speram că în Cluj sunt șanse, sunt aparate și incubatoare speciale și că, printr-o minune, fetița mea (care avea doar 500 de grame) va supraviețui. Dl. doctor din Aiud a fost minunat, toți cei din spitalul din Aiud s-au comportat foarte frumos și încercau să ne întărească.

Medicii din Aiud au început să dea telefoane la Cluj la spitale, să întrebe dacă mă pot trimite acolo cu Salvarea, dar peste tot am fost refuzată. Spuneau că „nu aparținem de Cluj”. La insistențele familiei mele, au reușit să mă trimită la spitalul din Alba. La acel spital mi-au spus același lucru și am insistat că vreau să merg la Cluj. Mi-au spus că ei nu mă pot trimite, că nu mă primesc, și atunci am hotărât să plecăm de bunăvoie spre Cluj.

Am întrebat dacă este vreun risc și mi s-a spus că nu. Ne-am urcat în mașina personală și am ajuns la o maternitate „faimoasă” ( nu vreau să dau nume), cea mai veche maternitate din Cluj Napoca. Totul a decurs în câteva ore. Ne-am dus la Urgențe și le-am explicat situația, mi-au cerut datele personale și atunci și-au dat seama că sunt „fata din Aiud” pe care nu au vrut să o primeasca. S-au enervat foarte tare pentru că m-au trimis la ei, chiar dacă ei nu au fost de acord. Le-am zis că am mers eu, de bunăvoie, pe cont propriu, deoarece mai aveam o speranță pentru fiica mea.

Fetița dădea din piciorușe, parcă știa ce urmează să se întâmple

Dar, din păcate, după ce m-au examinat, mi-au spus același lucru: fetita mea nu va supraviețui nașterii deoarece era mai mică decât trebuia pentru vârsta ei. Cântărea doar 500 de gr și ei au observat că nu corespondea cu vârsta. Au citit rapoartele din Spania și au văzut că termenele stabilite de medicii de acolo nu erau greșite (cum îmi spusese medicul de la cabinetul privat). Am plâns enorm când, și aici, mi-au dat același verdict. Eram la pământ.

M-au dus într-o cameră de spital pe care o împărțeam cu încă vreo 4 femei. Vreau să spun că acel spital era dezastru: saloane vechi, cu paturi de fier, aglomerate, iar pe palier era o singură baie pentru toate saloanele. Acea baie era strâmtă, rece și era plin de apă pe jos. Mereu îți udai papucii și pijamaua când intrai acolo. Dezgustator! 

Eu stăteam în salon și așteptam să înceapă contracțiile ca să nasc. Fetița mea dădea mereu din piciorușe, parcă presimțea ce o să i se întâmple, iar eu speram mereu că o să supraviețuiască printr-o minune, că o să fie puternică. Soțul meu nu a putut să stea mult cu mine, deoarece în acea perioadă erau controale prin spitale și programul de vizită era foarte strict.

Dacă îmi trebuia ceva, trebuia să cobor până la poartă ca să iau pachetul de la soțul meu. Mă simțeam ca la închisoare. În acele momente dificile, aveam nevoie de cineva drag alături de mine, dar nu era voie, iar soțul meu stătea îngrijorat pe la porți. În următoare zi, seara, au început contracțiile. Primele erau foarte puțin dureroase, abia după câteva ore a început calvarul. Nu neapărat din cauza durerilor, ci din cauză că am constatat că momentul despărțirii de fiica mea se apropie și din cauza unei infirmiere care abia intrase în tura de noapte și avea să fie singura persoana pe care am urât-o în viața mea.

Ființe reci, inumane, neatinse de suferința omului

Când această infirmieră s-a apropiat prima dată de patul meu, m-a întrebat cu dispreț: „Voi, acolo în Aiud, nu aveți spital?” Atunci mi-am dat seama că aflase de cazul meu și nici ei nu îi convenise că venisem să o deranjez. Mi-a lăsat un calmant și mi-a spus că dacă ma doare tare să îl beau. După câteva ore, noaptea, pe la 11, au început contracțiile puternice și nu mai puteam de durere. I-am scris soțului meu, care era la poartă, că au început contracțiile, și am rugat o colegă de salon să meargă la asistentă să îi spună că mă doare tare.

Camera asistentelor era la doar două uși distanță de a mea și ambele uși erau mereu deschise. Ele auzeau foarte bine că plângeam de durere, dar nu se oboseau să vină. Colega mea s-a întors și mi-a spus că m-au chemat să urc pe masă. M -am ridicat din pat și m-am dus la ele. În acea cameră mica aveau un pat înalt și îngust. M-au examinat și mi-au spus că nu e timpul, să ma întorc în cameră.

În tot acest timp, ele erau foarte reci, păreau inumane și neatinse de suferința omului. M-am întors în cameră, iar după un timp contracțiile au devenit tot mai mari și mai dureroase. Pentru mine era ceva nou și insuportabil, nu puteam nici să mișc de durere, simțeam că mă rup în două. Strângeam pernele în pumni și urlam de durere, le strigam să vină că nu mai pot. Acea infirmieră venea până în ușă și striga la mine: „Dă-o dracului de treabă, nu mai urla așa, că trezești tot spitalul!”

Am mers să nasc ținându-mă de pereți

Îi spuneam că nu mai pot de durere, să mă ajute cumva, iar ea striga că nu e timpul, să stau acolo și să suport în liniște. Am rugat-o să mă lase să îl chem pe soțul meu să fie alături de mine, dar mi-a spus că el nu are ce cauta acolo. El era la poartă, aștepta vești de la mine. Am întrebat când mă duc în sala de nașteri, deoarece îmi spuseseră mai devreme că voi fi mutată din acest salon la cel de nașteri, însa mi-au spus că nu au pregatit.

Am început să strig tot mai tare, nu venea nimeni la mine, doar strigau de pe hol să nu mai urlu. Simțeam că a coborât fetița, mă apăsa pe pelvis tot mai tare. Apoi a venit și a spus „Hai pe masă!” I-am spus că mă doare foarte tare și nu pot să mă mișc, dar a plecat și m-a lăsat acolo. M-am ridicat de pe pat, cu dureri mari, după câțiva pași a trebuit să mă las pe mâini și pe genunchi, deorece nu mai puteam înainta.

Erau opt femei în încăpere, nici una nu m-a ajutat

M-am ridicat și m-am dus, ținându-mă de pereți, spre camera lor. Când am ajuns la ușa lor, în cameră erau vreo 8  asistente și o doctoriță tânără, care se pregătea. Nu am înțeles niciodată cum, din atâtea femei, una nu s-a înduplecat să mă ajute, și cum de doctorița a permis ca asistentele ei să mă trateze așa. Doctorița a fost amabilă și mi-a zâmbit când mi-a spus să intru, dar nu pot să înțeleg cum a putut să permită să fiu tratată așa de inuman. 

După ce am intrat, infirmiera mi-a spus „urcă-te pe masă!”. M-am urcat singura, nici una nu a pus o mână pe mine să mă ajute. Dupa aceea, totul a decurs repede. Fetița era foarte jos și cu vreo două, trei împingeri a ieșit. Din păcate, nu a supraviețuit, nu s-a întâmplat miracolul. Nu vă închipuiți ce senzație am avut când a ieșit și am simtit că am pierdut-o, mai ales că, doar cu câteva ore înainte, îmi dăduse atât de multe piciorușe în burtică. Mă simțeam atât de vinovată!!! Simțeam ca și cum „am aruncat-o” din mine. 

După ce totul s-a terminat, am mers în cameră și am adormit foarte repede. Dimineața la 6 a venit acea infirmieră inumană la mine și m-a trezit. ”Ridică-te și du-te în salonul ×, trebuie să schimbi salonul!” M-am ridicat, amețită, și am privit patul. Tot cearșaful era plin de sânge, cămașa mea de noapte era plină de sânge. Ea m-a lăsat acolo și a plecat. Am început să îmi adun lucrurile și femeia de serviciu m-a văzut și s-a oferit să mă ajute. Ea mi-a cărat toate lucrurile în noul salon, nu m-a lăsat să duc nimic. O femeie minunata, singura ființă din acel spital care mi-a adus puțină alinare. 

Pare ireal ce am trăit

Peste toate acestea, soțul meu nu a putut să vina la mine decât după ora trei, doar atunci începeau orele de vizită. Ceea ce am trăit în acel renumit spital din Cluj Napoca pare ireal, din filmele de groaza. Nu aș dori nimănui să treacă prin așa ceva. Poate nu e credibil, poate pare ireal, dar nu am întâlnit în viața mea atâta indiferență la suferința omenească și atâta lipsă de umanitate.

A fost prima mea internare în spital în 34 de ani, câți aveam atunci, dar nu aș vrea să mai ajung vreodată într-un spital din România. Cei din spitalul din Aiud au fost oameni minunați, spitalul era mult mai îngrijit. Am regretat enorm că am plecat de acolo, dar speram la o șansă pentru fiica mea.

A doua naștere, în Spania: acum o am pe Emma

Acum sunt fericită că o am pe Emma mea. Mă gândesc de multe ori: „Oare s-a întors la noi?” Parcă așa mă mai alin, dar nu pot uita acea zi din decembrie 2018, care mi-a dat multe coșmaruri. Emma s-a născut pe 13 august 2020, în Ibiza, Spania. Sarcina a decurs frumos, iar nașterea, ușor. Am născut natural la spitalul din Ibiza. Toata lumea s-a purtat minunat cu noi, mai mult decât pot să spun în cuvinte. Soțul meu a asistat la naștere și a rămas cu noi în spital până am plecat acasă (3 zile).

Spitalul era extraordinar: eram singuri în cameră, aveam televizor, internet, șifonier, canapea. Părea o cameră de hotel. 3 mese pe zi (puteai alege din 3 feluri diferite de mâncare pentru fiecare masă), îți ofereau cafea sau ceai dimineața, apă la 1,5 L de câte ori aveai nevoie. Îți aduceau în fiecare dimineață: prosoape, burete sigilat cu gel de dus și pijamale, scutece pentru bebeluși și tampoane seturi. Eu nu am avut nevoie de ele, deoarece m-am dus foarte pregatită (am început să îmi fac bagajul cu vreo lună înainte, eram tare entuziasmată).

Totuși, dintre toate acestea, atenția, grija, buna lor dispozitie, amabiliatea lor sunt ceea ce a contat cel mai mult. Fetița noastră are aproape 11 luni si este foarte sănatoasă și frumoasă, bucuria noastră! E cam lungă povestea mea, dar am simțit nevoia să ma descarc, poate o să îmi mai treacă și o să pot să uit unele lucruri neplăcute”.

Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa [email protected]. Mulţumim!

Îți recomandăm să citești și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa