„Moartea copilului meu, la 4 luni de sarcină, m-a salvat de depresia care m-a chinuit 10 ani”

După experiența traumatizantă a avortului, Denissa spune că nu va naște niciodată natural.

Theodora Fintescu, redactor
femeie după avort
Copilul avea malformații multiple și grave, incompatibile cu viața.

Cititoarea noastră Denissa ne-a trimis povestea tristă a fetiței ei mult așteptate, un făt cu malformații grave, fără șanse de supraviețuire. Experiența avortului a fost o traumă pentru Denissa, și a fost urmată de o perioadă marcată de depresie severă. Artistă fiind, Denissa a pictat experiența ei și își dorește să împărtășească povestea și picturile ei cu cititoarele Totul Despre Mame. Redăm mai jos mesajul Denissei, așa cum a fost scris de ea!

24.05.2020. Îmi doream cu disperare copil. Având o depresie care mi-a ținut companie de la 12, 13 ani până la 22 de ani, doream să simt că am ceva al meu, pe care îl pot iubi necondiționat, fără să fiu rănită. Să fiu eu lumea lui. Un suflet mic, pe care să îl cresc în așa fel încât să nu ajungă un om rău și narcisist. Un suflet care va putea aduce schimbări bune în aceasta lume. Și a adus. O, și încă cum!

Făceam teste săptămânal. No, dară e musai să vină. Și a venit. Depresia mea mai exista, însă aveam pentru ce să lupt. Atât de mândră și de fericită eram, încât îmi imaginam deja cum era cu el sau ea când avea 1 an. Apoi 2. Cum îi aranjez parul? Dacă e băiat, va avea clar păr lung. Îl va chema Damian. 

Sindromul Turner. Copilul avea malformații multe și grave

La 2 luni, medicul mi-a confirmat cu groază ca ceva nu este în regulă. În Germania fiind, mulți nemți sunt acizi sau chiar rasiști. Doctorița mea era destul de acida. I-am ascultat inimioara, am văzut-o și plângeam. Știam că ceva nu era în regulă. Vocea doctoriței, plina de aciditate, s-a stins. Mi-a întins o foaie cu o adresă. Una dintre cele mai bune clinici universitare din Germania.

Acolo s-a mai confirmat încă o dată coșmarul meu. Ceea ce nu voiam să aud. De fapt, nici nu trebuia să aud, era destul să văd acel ecran mare și rece și să îmi dau seama că ceva era dubios. Avea un lichid în jurul ei, care creștea la fiecare ecografie. Da. Era fetiță. 

Sindromul Turner, a? Ce nemernic! Ce nemernic, ce tupeu să se apropie de puiul meu! Plângeam și tremuram pe o masă întinsă, iubitul meu mă mângâia pe cap și îmi șoptea că o sa fie bine. Timpul s-a oprit în loc. Vechea mea depresie mă saluta din depărtare. Ei voiau să o omor atunci pe loc. Eu eram în șoc. Și am plecat acasă. Doctorii mă căutau. Încercau să îmi explice că are mai multe malformații, atât de mari și evidente încât nici nu au nevoie de un test că să le confirme problema. Mi-au explicat că fata nu are șanse să supraviețuiască și că va muri curând în mine. Malformațiile ei imense erau la inimă și la plămâni. 

Blestemam cerurile și eram dispusă să mă cert cu toți zeii

Am fost pusă în următoarea situație: Puiul era prea mare la 3 luni pentru chiuretaj. Am luat în considerare această opțiune pentru că nu voiam să fiu conștientă de nimic, de momentul în care o pierd. Știam că va avea un impact foarte mare asupra mea, din punct de vedere emoțional. 1: Puteam să o nasc în august, moartă la 4 luni. 2: Puteam aștepta încă o lună și îmi făceau cezariană. 

În ambele variante, din mine ieșea un suflet mort. Blestemam cerurile și, pentru prima dată, eu fiind atee, eram dispusă să mă cert cu toți zeii. De ce eu? Așteptam să iasă vreun Zeu dintre nori, să mă iau de gât cu el. Nu am avut de ales decât să o nasc. Puiul meu mic. Fetița mea. Sufletul meu. Cum te pot iubi atât deși nu te-am ținut în brațe? 

04.08.2020. M-au internat împreună cu mama mea. Venise tocmai din Anglia, ca să îmi fie alături. Nu am vrut să stea iubitul lângă mine, efectiv refuzam.  Ideea era simplă. Mi-au dat un „pampers”, o fașă specială, pentru că urma să sângerez puternic. Trebuia să iau 6 pastile, câte 2 la 2 ore și, teoretic, trebuia să nasc. Nu mi-au făcut nici o ecografie nimic.

Din cauza șocului, râdeam. Râdeam și așteptam

Luam pastile de parcă erau bomboane, din cauza șocului râdeam și așteptam. Am început să sângerez. Deja luasem 24 de pastile. Dilatare 0, dureri 0, practic, totul era normal. Când am realizat că am luat 24 de pastile si nu se întâmplase nimic, practic am înnebunit. Am început să spun că fug din spital și las fata să putrezească în mine, că asta e semn, că eu mor odată cu ea. Am început să mă balansez înainte și înapoi ca un copil tulburat, să plâng și să urlu. „De ce? Nu știai ce presupune? ” Ba da. Însă habar nu ai cât de greu e să trebuiască să scoți din tine un copil mort și să nu vrea să iasă. 

06.07.2020. M-au pus pe perfuzii, ca să îmi inducă nașterea. De data aceasta, am simțit tot. M-am prins de pat, mă încolăceam și tot ce puteam spune era: „Mamă, suna-l pe X ( iubitul meu). Sună-l, îl omor, îl urăsc, vreau să audă prin ce trec și să mă țină minte până moare. Că eu altul nu mai nasc!” 

Mi-au dat Morfină și Opium până când am născut. De la 7 dimineața până la 12 noaptea adică. O zi. .Draga cititoare, acum ai spune: „Haha! Nu ai rezistat de dureri născând un copil micuț la 4 luni.. la 9 luni ce faci?!”  Nu compara. Corpul tău în acele 9 luni se pregătește, corpul tău așteaptă un copil. Eu, în schimb, am născut forțat, corpul meu a pompat doar medicamente, ore întregi, ca să mă dilat. Și nu aveam nevoie de o dilatație mare, însă medicamentul nu știa asta. Medicamentul m-a deschis total. 

”Copilul meu! Dă-mi copilul meu!”

În acea noapte, m-am trezit udă. Mă trezisem căci se rupsese apa. Nu simțeam niciun pic de durere. În schimb, tremuram, efectiv îmi auzeai dinții cum se ciocnesc unii de alții. Ca în filme de groază. Îmi repetam într-un mod nebunesc ”Gata, a trecut. Gata! Sunt bine!”. A venit moașa să mă verifice.  A spus doar: „Stai, că o să trag puțin”. Aici am înnebunit. Am urlat în 3 limbi, româna, engleză și germană: ”Copilul meu! Dă-mi copilul, copilul meu!” 

Mă prindeam de pat, plângeam și urlam. Mama m-a prins de mână și mi-a spus că a crezut că înnebunisem pentru un minut. Pentru că am început din senin să vorbesc singură, spunând: „Abia aștept să merg la mare cu prietena mea. Și cu iubitul meu. O să merg să îmi cumpăr haine și să ne facem unghiile, vreau o mașină japoneză, ne uităm la filme de groază, știi că iubesc filmele de groază”.

Efectiv de teamă, spaimă, scârbă și durere, fără să vreau eu, creierul meu a început să enumere tot ce îmi place și ce vreau să fac pe viitor. Ăsta da mecanism de apărare! Moașa a plecat, iar eu, până la 3:00, mă foiam cu mama prin pat. Îmi era frică să mă ridic în picioare. Simțeam că s-a desprins puiul de mine. „Oare pică pe jos dacă mă ridic?” Până la urmă, m-am ridicat. Mama mă ținea de mână, eu stăteam pe un fel de cadă mică improvizata. Fetița mea a ieșit cu tot cu placentă.  Pe 7 August, fetița mea, m-ai părăsit!

O lună am fost alcoolistă

Mi-au făcut anestezie totală, cu frică, căci aveam deja 1,2 kg de medicament în mine. Au verificat dacă sunt curată, dacă am eliminat tot. În prima lună am fost o umbră de femeie, cu sufletul sfâșiat de durere. Mă simțeam o criminală cu sânge rece. Pe iubitul meu îl uram. Parcă el o omorâse! Îi aruncam vorbe precum: „Eh, ești bărbat! Te doare undeva! Eu sufăr!”  El zicea ”fetița noastră”, iar eu săream în sus și urlam: „E doar a mea. Tu nu ai făcut nimic. ” De fapt, eram atât de rănită încât îi răneam pe alții la rândul meu. El este un om minunat. Nu cred că mai există bărbat ca el. 

O lună am fost alcoolistă. La modul că băusem o sticlă de Jack, una de Vodkă cu lichior amestecată, și eu încă eram în picioare, plângând. Nu puteam să mă îmbăt. Să îmi pierd conștiința. Depresia pe care o avusesem înainte era mic copil. Cea care mă cuprindea acum era soră cu însuși diavolul. Visam cum ies din mine doar copii morți. După tentative și gânduri sinucigașe, mi-am luat sticla și am mers spre geam. Din sufletul meu de ateu, am înjurat: „Da’ de ce eu, mă?!  Dacă exiști cu adevărat, orice ești, mi se rupe! Copilărie nu am avut! Am crescut printre înjurături, sânge și scandal! Prieteni?! Ce-s ăia?! M-ai blestemat doar cu ghinion! Dacă nu imi iei depresia până mâine, eu mâine plec la fetița mea! La Angela!” 

Dacă nu era ea, nu scăpam de depresie în veci

Din dimineața aceea, eu nu mai știu ce este depresia. Se face un an pe 7 August 2021.  Am ajuns la concluzia că fetița mea, Angela mea, a venit la mine și tot ea a ales să plece, ca să ma împingă într-o asemenea depresie încât sa ies din ea. Creierul meu a priceput. Ne vindecăm sau murim.  Atât de pozitivă, plină de iubire și empatie nu am fost în viața mea. Dacă nu era așa, o aveam pe ea, însă de depresie nu scăpam în veci. Acesta a fost rolul ei! Iar eu sunt mândră de tine și te iubesc, scumpa mea fetiță.  Nu înțelege greșit, nu ma bucur că ai murit. Mă bucur că în tot răul a fost un bine imens. 

Chiar am pictat un portret cu ea. Cum o văd eu. Sunt artistă. Evoluția poveștii se vede în picturi. Dragi cititori, fiți mai blânzi. Judecați mai puțin. Simțiți mai mult. Nu știți niciodată de ce un om este așa cum este.  Eu sunt înjurată mereu, căci susțin cezariana și afirm faptul că nu aș naște în veci natural. Acum știti de ce. Nu mai iese niciodată, nimic din mine, iar eu să simt acele lucruri. Empatia este răspunsul.” 

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Dacă te-a impresionat povestea acestui făt cu malformații multiple, îți recomandăm să citești și:

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa