În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă poveste de depresie postnatală, trimisă de o cititoare care a dorit să își păstreze anonimatul. Redăm povestea mămicii, așa cum a fost scrisă de ea:
„Atât eu, cât și soțul meu ne-am dorit un copil, aveam deja peste un an de căsătorie. Iată că vestea cea bună a venit pe 14 februarie, ne-a bucurat Dumnezeu chiar de Ziua Îndrăgostiților. Am avut o sarcină dificilă, cu toxicoză mare în primele 4 luni, la care se adăuga munca la care mă punea mamă-soacră: la câmp, acasă, trebuia să reușesc totul.
Nici soțul, nici socrii nu m-au vizitat în spital
Eram în 34 de săptămâni de sarcină când soacra a zis că trebuie curățat tavanul și lustrele în toate cele șapte încăperi, că ce fel de gospodină sunt dacă nu fac asta? Am spălat, cărând scara și vasul cu apă, am făcut ordine, că abia dusesem reparația la capăt, iar peste două zile am ajuns la spital cu risc de naștere prematură. Am stat acolo o săptămână, timp în care nu au venit să mă vadă nici soțul, nici soacra, doar părinții mei, de aceea am început parcă să mă distanțez de familia mea nouă.
În săptămâna 42 de sarcină, pentru că bebe nu voia să vină, am făcut o cezariană de urgență, după patru zile în care am stat internată în spital. Revenind acasă, așteptam ajutorul soțului, al părinților lui, că doar trăim împreună, dar am fost dezamăgită. Cu fetița nu voia să stea nimeni, ba că plînge, ba că a făcut treaba mare și trebuie spălată… Făceam singură totul, până când am căzut emoțional.
Am plecat la părinții mei
Plângeam zilnic, ore în șir, strigam singură în casă, trosneam jucăriile de pereți. Nu aveam putere să mai aud fetița plângând din cauza colicilor, a gazelor sau a durerilor după vaccin, așa că am strâns cele necesare și am plecat la părinții mei. După două săptămâni, soțul a venit să ne ia acasă, credeam că a înțeles, că s-a schimbat, dar ba.
Totuși, am intrat într-o comunitate de mămici pe Facebook și acolo făceam terapie prin comunicare. După patru ședințe am înțeles că eu am nevoie de copilul meu și el de mine și că altceva nu mai conta. Nu ofeream atenție sfaturilor din jur sau vorbelor răutăcioase despre cum arăt sau ce fac, am trecut cu brio începutul de depresie. Soțul meu, văzînd indiferența mea față de el și dorința de a oferi totul fetiței, a început și el sa se implice și s-a atașat mult de bebe, dar și la mine privește acum cu alți ochi. Acum sunt o mămică și o soție fericită”.
Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!
Dacă ți s-a părut interesantă această poveste despre depresia mamei, te invităm să citești și:
- Lipsa de implicare a tatălui și depresia postnatală. „Nu se trezea niciodată să hrănească fetița și îmi spunea că sunt grasă”
- „Credeam că depresia mamei este o născocire de lăuză, medicii m-au făcut să o simt din plin”
- Poveste de depresie postnatală. „Am slăbit 28 de kg. Sunt obosită, nemâncată, nespălată și nu vreau să mai fiu aici”
- Lupta mea cu depresia. Aveam impresia că sunt arestată la domiciliu, inutilă și lipsită de orice ajutor
- Cum am ieșit învingătoare din bătălia cu depresia de după naștere. Cele mai grele 3 săptămâni
- Depresia posnatală nu e doar tristețe. Poveștile a trei mame
- Semnele depresiei postnatale. Cum pot trata această problemă
- Depresia perverteşte realitatea, o distorsionează, dar încet-încet se va vedea luminiţa de la capătul tunelului
