Uneori, bebelușii vin pe lume după multă suferință pentru părinții lor. Este și cazul unei mămici care și-a scris povestea pentru comunitatea Totul Despre Mame. Redăm mai jos relatarea ei:
„Astăzi, sunt o mama fericită și împlinită, însă drumul până aici a fost plin de aventuri. În 2017, după căsătorie, am decis că e timpul pentru un pui al nostru. Zis și făcut: am rămas însărcinată din prima luna de încercări, în septembrie. Înainte, mi-am făcut analize și am început să iau vitamine prenatale. Bucuria noastră avea să se încheie repede și trist pe 20 noiembrie când, la un control de rutină, doctorița a spus sec: „Nu-mi place cum arată copilul asta!”
Eu deja plângeam, că înțelesesem ce s-a întâmplat. Mi-a recomandat trei doctori care fac chiuretaje și să revin pentru mai multe analize. Am ales o altă doctoriță care știam că face anestezie generală la cabinet pentru a evita spitalul. Nu am avut noroc, totul s-a întâmplat prea repede cu anestezie locală. Am simțit tot, pe lângă durerea fizică, cea sufletească era și mai mare…
Toată viață am fugit de avorturi, mi se părea horror doar când auzeam. Atunci am înțeles că așa este și în realitate…Am hotărât să caut răspunsuri și un medic în București, care mi- a prescris analize (multe). În urmă analizelor, în ianuarie am aflat că am trombofilie și am început tratament preconceptional, urmând că la pozitivarea testului să fac injecții anticoagulante.
A doua sarcină. Știam că nu e tocmai ok, dar speram…
Fericire mare și îngrijorare și mai mare în februarie 2018, când am aflat că sunt din nou însărcinată. Am început injecțiile cu mari emoții. Prima a fost făcută de o asistență pentru a vedea cum se fac și a durut îngrozitor. Sarcina nu a fost cu final fericit… nu se vedea la ecograf conform vârstei.
Unii medici spuneau că e avort în curs, alții că sarcina e oprită din evoluție, chiar m-au programat la chiuretaj. Doctoriția mea de la București (dr. Gavril Parfene Caliopia) îmi spunea să mai aștept și să fac beta HCG. Acesta creștea și doctorii tot îmi spuneau că nu e sarcina ok. Am plâns mult până i-am auzit inima la 8 săptămâni. Știam că nu e tocmai Ok, dar speram. La 10 săptămâni s-a oprit inimioară. Măcar am făcut tot ce se putea și am acceptat resemnată chiuretajul. De dată asta la o clinică privată din București, cu anestezie generală, care a fost incomparabil mai uman față de primul.
În iunie am rămas însărcinată pentru a treia oară, neașteptat. Am plâns când am aflat, mai mult de frică decât de fericire. Au urmat drumurile la București de două ori pe luna la început, tratament (14 pastile pe zi și o injecție), stat în pat, multe frici, gânduri. Nu voiam să știe nimeni că sunt însărcinată. Creștea puiul, creștea burtică, creșteau și speranțele că va fi bine, scădeau pastilele și mergeam mai rar la București la controale. Am decis că voi naște natural, cu soțul lângă mine.
În ianuarie 2019 ne-am închiriat un apartament în București în așteptarea nașterii. Când aveam 40 de săptămâni și 6 zile, am mers la controlul săptămânal cu dureri de burtă, care erau, fe fapt, contracții. Doctoriței nu i-au plăcut niște parametri și a decis să mă interneze. Testul de stres la contracții uterine nu a ieșit tocmai ok medicul a decis să opteze pentru cezariană, întrucât bătăile inimii bebelușului erau oscilante și nu ar fi făcut față unui travaliu.
Eu aveam contracții nedureroase și dilatație aproape 1… am plâns și m-am resemnat că voi face cezariană. Îmi era foarte frică de operație. Aveam de așteptat timp de două ore pentru eliberarea unei săli. Așteptând, am simțit că mi se rupe apa și curge un lichid. L-am rugat pe soț să se uite, era sânge. Când a ajuns doctorița, aparatul care măsura bătăile inimii lui bebe țiuia. Înțelesesem că e grav. Am intrat în cezariană de urgență. La 16.00 eram pe masă, la 16.05 au scos copilul. Mi se dezlipise placenta și făcusem hemoragie. Am avut doi trombi pe placentă, unul fiind 200 ml sânge.
Oricât de informată ai fi, când vin doctorii după o operație și îți spun că ai avut noroc și că te iubește Dumnezeu, nu poți decât să te uiți în sus și în ochii lor să le mulțumești. Operația nu a durut mai tare ca primul chiuretaj și, chiar dacă am fugit de ea, ne-a salvat viața. După 315 injecții și nenumărate pastile, după două sarcini pierdute și o cezariană nedorită, dar care ne-a salvat pe amândoi, astăzi îmi țin puiul la piept.”
