O cititoare Totul Despre Mame care a născut prin cezariană la Maternitatea Giulești din București și-a dorit să împărtășească experiența ei cu gravidele care vor naște acolo. Ea a apreciat modul în care a fost tratată pe perioada nașterii, însă a rămas dezmăgită de personalul de la neonatologie. Spune că nu a fost învățată și ajutată suficient să alăpteze, lucru care a contribuit la renunțarea la alăptare la scurt timp după ce a ajuns acasă. Redăm povestea de naștere integral, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„De când eram micuță am visat să fiu mamă și soție, iar dacă ar fi fost să fie și și o slujbă bunicică, consideram că e perfect. Nu am avut dorințe nebune de a fi o femeie puternică și independentă, probabil sunt de modă veche. Micuța Anastasia a apărut ca o surpriză, fără să ne chinuim, cum, din păcate, se întâmplă în multe familii.
M-am simțit singură și a nimănui
Am avut și noi câteva hopuri când era să o pierd: prima dată din cauza efortului de la serviciu, apoi când am făcut Covid și mi-a picat cerul în cap crezând că poate o pierd. Însă bebe a fost o luptătoare și am dus sarcina până la capăt.
La aproape 39 de săptămâni am mers la Maternitatea Giulești să o nasc pe micuța mea Anastasia prin cezariană. Doctorița care mi-a supravegheat sarcina, Andreea Baicea, a fost și cea care m-a operat, iar acest lucru mi-a dat un plus de încredere. Însă frica de spitale și faptul că am fost singură și a nimănui în zilele petrecute acolo au fost primul pas spre o mică depresie. Spun mică pentru că încerc să scap cumva de ea, deși știu că nu sunt chiar așa bine. Încerc totuși să mă bucur de această perioadă magică.
Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor”.
Înțeleg că nu poți fi numai un zâmbet când te ocupi de 20 de copii
Personalul este de nota 10, au grijă de tine, sunt înțelegători, încearcă să te ajute să te pui pe picioare cât mai ușor și repede. Dar, într-o poveste există și lucruri care îi strică frumusețea. Coșmarul a început în momentul alăptării, pentru că personalul de la neonatologie este puțin spus dificil. Înțeleg perfect că nu poți fi numai un zâmbet când ai grija de 15-20 bebeluși care plâng, dar atitudinea lor era de tipul: ar fi trebuit să știi de acasă cum se face atașarea la sân/ nu te chinui, că îl îndopăm noi oricum cu lapte praf.
Această atitudine mi-a dat peste cap tot ce speram în legătură cu alăptarea. Să te pună cineva să alăptezi într-o cameră de 10 mp cu încă 10 mămici nu cred că e ușor, mai ales că eu sunt și genul rușinos și pur și simplu mă blocăm. De multe ori, când mergeam la bebei erau sătui de lapte praf și, oricât ne chinuiam să îi atașăm, era în zadar. Nu mai vorbesc de durere și rănile la sâni.
Am rămas singură cu fetița
Am plecat acasă parcă scăpată din război. Simțeam atât de mult nevoia să vad persoane cunoscute și trăgeam speranța că acasă vom fi mai bine, mai relaxate, că alăptarea va merge strună…Dar acasă m-am trezit mai mult singură, pentru că prietenul muncește foarte mult. Eram doar eu, cu un bebeluș căruia nici scutecele nu știam să le schimb, și care plângea de foame. Laptele nu prea curgea nici natural, nici la pompă, iar salvarea inițială a fost o cutie de lapte praf cumpărată de urgență.
Am încercat masaj, pastile, ceaiuri, nimic nu funcționa. Mi-a fost rușine să chem acasă un consultant în alăptare din cauza zonei în care stau, și voi regreta mereu acest lucru. Timpul a trecut și, văzând că nu am cum să rezolv cu alăptarea, am decis că vom rămâne pe lapte praf și că voi avea grijă să mă descurc mult mai bine la alte capitole.
A apărut și ajutorul
S-a rezolvat cu alăptarea, apoi s-a instalat ușor, ușor depresia, fiind mereu singură, nopțile pline de plâns din cauza colicilor, multe ore nedormite. Timpul meu non stop, fără nicio mică pauză, era pentru copil și trăiam cu senzația că sunt într-un cerc vicios din care nu pot scăpa.
Dar încet și sigur au apărut prietenele cu pitici, apoi vecinele care au avut la rândul lor copii și au fost dornice să stea și cu fetița pentru o oră, două, cât era nevoie să plec undeva. Știu că nu a dispărut depresia chiar și cu ajutoare, dar o ascundem acolo bine la fiecare nouă achiziție a bebelușului, când îi vedem zâmbetul treaz sau din somn, râsul și bătăile din picioare. Dragi mămici, avem o putere extraordinară în noi, ne trebuie doar timp și un pitic să ne lumineze viața!”
Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa [email protected]. Mulţumim!