I-am născut pe toți trei la Maternitatea Sanador, cu medicul Marius Romilă. Singurul doctor care nu mi-a refuzat din start șansa de a încerca să nasc natural, după un șir de câteva doamne care, uitându-se la statura mea, mi-au spus mai mult sau mai puțin voalat că nașterea naturală este exclusă. Voiam să am certitudinea că o eventuală cezariană vine dintr-o indicație medicală reală, nu dintr-o nevoie financiară sau de confort a medicului curant.
Acum 10 ani nu mă dădeam bătută așa ușor și, după multe cercetări, am ajuns într-un final la doctorul Romilă, cunoscut mai ales pentru NVDC-uri (naștere naturală după cezariană). Un om relaxat care nu pune preț pe analize și ecografii inutile era exact ceea ce aveam nevoie atunci. Dar pe cât de pregătită informațional și emoțional mă consideram – eram doxă de cărți despre naștere, ora magică, alăptare și creșterea copiilor, făscusem regulat masaj și gimnastică pentru gravide, ascultasem Mozart într-o nebunie – și, pe cât de convinsă eram că totul va decurge ca la carte, pe atât de dificilă a fost nașterea lui Nicolae.
Ce informații învățate la curs să mai aplic, când eu nu-mi reveneam după contracție?
Dumnezeu are simțul umorului. Am ajuns la spital într-o dimineață de ianuarie cu temperaturi de minus 20 grade, cu un travaliu hiperkinetic debutat brusc la 38 de săptămâni. Doctorița de gardă mă bănuia că aș fi băut ulei de ricin ca să-mi provoc nașterea fiindcă aparatul de măsurare a contracțiilor era aproape dat peste cap. Ce respirații abdominale învățate la cursul de puericultură să aplic când eu nici nu apucam să-mi revin că-ncepea următoarea contracție. Bebelușul sfida toate regulile travaliului din manuale. Eram hotărâtă de dinainte că nu vreau epidurală, îmi era teamă că nu-mi voi mai simți corpul cum trebuie, iar bebelușul se va naște amețit, după cum citisem la medicul Jack Newman.
Nu eram inconștientă să refuz cezariana și să ne punem viața în pericol
Am rezistat vreo 5 ore cu niște dureri înfiorătoare, la un moment dat cred că mi-am pierdut și cunoștința, m-am rugat, am și înjurat, în timp ce soțul îmi făcea galerie pe lângă pat. Până la urmă am fost de acord cu epidurala, dar era tardiv și nu a mai prins. M-a vizitat până și directorul spitalului și, după fața lui, situația nu părea deloc roz. În ciuda contracțiilor groaznice, copilul nu cobora, ba mai mult stătea de-a curmezișul burții. Când dr. Romilă mi-a spus că e foarte posibil să fie nevoie de cezariană, mi-am dat seama că treaba e groasă. Nu eram inconștientă s-o refuz și să ne punem viața în pericol. Acum aveam încredere că un profesionist care încurajează nașterea naturală până în pânzele albe nu vorbește de această variantă decât dacă ceasul ticăie.
Cu ultimele sforțări, am reușit să fac niște plimbări prin salon, să fac niște exerciții cu mingea medicinală și apoi într-un timp foarte scurt am ajuns la dilatația corespunzătoare încât nu se mai putea face cezariană. Nașterea în sine a fost extrem de grea, Nicolae a avut nevoie de mască de oxigen, dar și-a revenit destul de rapid. Colac peste pupăză, a avut și o ditamai bosa la cap, o infecție și un icter accentuat, așa că am petrecut amândoi 6 zile în spital, cu el stând mai mult sub lampă, iar eu cu nasul lipit de geam. Echipa de neonatologie condusă de doamna doctor Preda a fost exemplară și, uitându-mă în urmă și auzind ulterior povești tragice despre copii cu hipoxie la naștere, îmi dau seama că am trăit o minune atunci. Nicolae putea foarte bine să rămână cu sechele neurologice grave, dar cântă la pian și joacă fotbal. Ce-i drept, e la fel de agitat ca-n timpul travaliului și adesea ni se pune tot de-a curmezișul.
Medicul a făcut slalom cu motocicleta prin oraș să ajungă la naștere
A doua naștere a avut loc la 1 an și câteva săptămâni distanță, într-o seară de februarie, la fel de geroasă ca prima. Neașteptându-ne că a doua oară totul se întâmplă mult mai rapid, am plecat de acasă destul de târziu. Am trecut cu greu de un protest din fața Guvernului și am ajuns la spital cu dilatație 8, deci am urcat direct în sala de nașteri. Medicul Romilă a făcut și el slalom cu motocicleta prin oraș și cât pe-aici să nu mai prindă nașterea. La nici o oră de când mă înregistrasem la recepție, Toma scotea primul scâncet la 40 de săptămâni, tot în brațele doamnei neonatolog Preda. O experiență complet diferită față de prima, oarecum vindecătoare.
Pe Iulia am născut-o 3 ani mai târziu, în plină pandemie. Aveam deja peste 41 de săptămâni, iar ea nu se dădea ieșită oricâte scări aș fi urcat. Travaliul a debutat la o terasă pe Calea Victoriei, după ce, la sfatul unei moașe, mă dădusem pe burtă cu niște uleiuri esențiale și făcusem pe canapea niște exerciții cu capul în jos ca să determin bebelușa să se întoarcă și să coboare. De data asta, în spital regulile erau mult mai stricte, iar soțul n-a avut voie decât să mă lase în fața recepției, deci n-a putut fi vorba să mai asiste la naștere. Înconjurată de măști, eu însămi încercând să respir eficient cu masca pe față, m-am simțit foarte singură.
Naștere ușoară în vremuri de tristă amintire
Totul a durat maxim 1 oră, dar, deși aveam vreo 5 teste Covid negative din ultimele 3 săptămâni și al 6-lea în lucru, conform protocolului, s-a considerat că reprezentam un potențial pericol față de bebeluș, așa că am fost separate timp de 15 ore, până când a ieșit și rezultatul ultimului test. Aflasem de această procedură târziu și nu am mai avut curajul să-mi schimb medicul pe ultima sută de metri și să nasc la Filantropia, singurul spital din București unde la acel moment mama și bebelușul nu erau despărțiți în cazul în care mama nu avea un rezultat Covid foarte recent în buzunar. Naștere ușoară în vremuri de tristă amintire.
Rememorând cele trei povești de naștere, îmi e suficient să-mi dau seama cât de nerealiste sunt toate standardele și rețetele care ni se vând la tot pasul. Și eu am alergat toată viața după prescripții și tabele care să-mi confere siguranță și predictibilitate. Dar cred acum că așa cum fiecare copil intră-n lume în felul său special, la fel de unică ar trebui să fie și abordarea sa ca persoană și individualitate. Dacă niște copii născuți din aceeași părinți sunt atât de diferiți chiar de la naștere, cu atât mai mult copiii din familii diferite. Sfaturile și recomandările ne sunt de folos atâta vreme cât suntem în stare să nu le idealizăm și să nu colapsăm în cazul în care, pentru un motiv sau altul, nu ne iese să le punem în practică.
Oana Brumă este traducător și interpret autorizat de neerlandeză și mamă a trei copii: 2 băieți de 9, respectiv 8 ani, și o fetiță de 5 ani. Simte că în social media există multă impocrizie când vine vorba de maternitate, creșterea copiilor și provocările aferente și își dorește ca, prin articolele ei, să prezinte și o fațetă mai realistă a situației.
O găsiți pe Oana și AICI.
