Aceasta este povestea de naștere a unei mămici care a fost pe cale să-și piardă, la naștere, copilul. O poveste care a început cu agonie și s-a încheiat cu extaz. O redăm exact așa cum a fost scrisă de cea care a trăit-o.
Mă numesc Alina, nu contează de unde sunt sau câți ani am, vreau doar să vă povestesc cum mi-a dat Dumnezeu o rază de soare în întuneric.
Sunt mămica unui copil minunat, ce mi-a umplut sufletul așa cum nu am crezut că se poate. Fetița mea, Ioana, are acum 8 ani. Am rămas însărcinată cu o luna înainte de nunta, nici nu știam că duc un suflețel mic în mine când am spus DA. A fost ușor, fără grețuri, fără stări de rău, străluceam toată. Am fost la munca până la 34 de săptămâni. Doctorul îmi spunea că sunt ok, că fata e bine și că va merge totul minunat. Voiam să nasc natural.
Începusem să am scăpări de urină
La câteva zile după ce am rămas acasă, am simțit că ceva nu e ok, puiul meu era mai agitat ca de obicei și începusem să am scăpări dese de urină (așa credeam eu, așa zicea medicul, că e fata mare și apasă pe vezică). Am stat așa 2 zile acasă, nu erau decât câteva picături pe absorbant, chiar făceam glume cu soțul că sunt ca o băbuța. Apoi, noaptea, m-am trezit brusc cu sentimentul că ceva nu e în ordine, simțeam o greutate în burtă, ca și cum atârna ceva greu. Am așteptat să o simt că mișcă…nimic….Am încercat să o stimulez…nimic….Am fugit la spital!
Au spus că s-au fisurat membranele și că lichidul amniotic se scurge ușor, dar fata e ok, să stau liniștită și m-au internat…2 zile am stat cu perfuzii în mână, cu medicamente pentru declanșarea travaliului, nimic! O simțeam vag cum mișcă, dar ceva nu era ok. O știam! Apoi au început contracțiile, niște spasme oribile, nu simțeam nicidecum că voi naște, era ca și cum corpul meu se împotrivea nașterii. Și apoi, haosul. Toată lumea alerga în jurul meu, îmi aduceau hârtii la semnat, au început sa apară tot felul de aparate, să mi se pună branule (2 odată), fire de monitorizare, am auzit doar o voce „nu mai mișcă copilul, i s-a oprit inima” și în acel moment am zis că mor. O durere imensă m-a lovit, am zis că înnebunesc pe loc. Anestezia m-a năucit deodată, nici n-am mai știut ce se întâmplă, simțeam cum mă tot trage cineva și liniștea…liniștea era oribilă.
Apoi am auzit-o…un sunet slab, ca un pisic înfrigurat, și am știut imediat că e fetița mea, puiul meu dorit. Nu mi-au arătat-o, am auzit sunetul acela mic depărtându-se și am știut ca o iau de lângă mine. Am plâns. Doamne, cum am plâns, fără sunet, doar lacrimile îmi curgeau pe față.
Mămică, nu plânge!
Țin minte ca anestezistul, un domn în vârstă, mă mângâia pe frunte și îmi ștergea lacrimile…îmi tot spunea „mamică, e bine…mamică, nu plânge”. Apoi n-am mai știut de mine, a fost ca un vis totul, până am ajuns în salon și a început sa treacă anestezia. Durerea? Imensă! Dar mai tare mă macină faptul ca nu știam de ea. Asistentele îmi spuneau să vorbesc cu medicul, medicul nu era…Cea mai lungă noapte din viața mea!
Dimineață, cum m-au ridicat asistentele și scăpasem de sonda urinara, am plecat de la terapie ținându-mă de pereți, nu mă puteau opri să o vad! Mititica era la terapie, în incubator, avea fire peste tot, mica și slabă, dar am știut imediat că e a mea, fără să îmi spună asistentele. Nota Apgar 8 cu modificare la 6 pe parcursul nopții când începuse sa vomite sânge închegat. Avea 2.4 kg și 46 cm, o minune mică. Medicul a spus că vina e a mea, că am stat acasă cu membranele rupte, că nu îmi poate spune dacă va fi bine. Mă umilea și mă certa ca pe un copil mic, dar eu nu sunt omul să înghit orice și i-am explicat sec faptul că m-au ținut în spital cu membranele rupte!! „Dacă se întâmplă ceva cu fata, sunteți toți vinovați, vă urmăresc până la ultima asistentă și o să am grijă să plătiți!”. Cu părul vâlvoi, cu ochii umflați de nesomn și durere, cred că eram o apariție minunată.
Stăteam lipită de ușă, la Terapie
Mă gândesc uneori că am exagerat cu reacția mea, dar vă spun sincer că după această ieșire, erau cu toții foarte disponibili. Credeți-mă că, de stres, am tot scrâșnit din dinți până mi-a crăpat un dinte și am albit. Nu am crezut niciodată că se poate întâmpla de la stres, dar când am plecat din spital aveam o mulțime de fire albe, nu 2-3, soțul meu s-a speriat.
Nu simțeam durerea cezarienei, parcă eram amorțită, mă mișcam automat, ca un robot, nu mă lăsau să o iau în brațe, trebuia să stea la incubator, sub tratament. Din sângele meu i-au dat plasma, i l-aș fi dat tot, doar să știu că e bine. La o săptămână am putut să o iau în brațe, doar pentru câteva minute. Mă certau asistentele că stăteam toată ziua la terapie, lipita de ușă, doar să o aud. De câte ori se auzea piuind monitorul, mi se oprea inima. Veneau asistentele și mai schimbau un tub, mai puneau o seringă nouă…și eu tot acolo eram. Am o poză cu ea în incubator, plină de fire și tuburi, am zis că măcar atât să am dacă o pierd. Și acum mi-e greu să mă uit la ea.
Dar am plecat din spital ținând în brațe o minune mică, ce acum e mare, și se ceartă cu mine că nu vrea să își facă temele.
Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în cel mult 1.000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!
