Povestea românească a unei moaşe elveţience „Moaşă sunt, moaşă rămân”

TOTUL DESPRE MAME
Foto: Alexandra Dinca
Foto: Alexandra Dinca

Claudia Bider Heim este o zână bună. Ea este zâna bună a femeilor însărcinate pe care le însoţeşte cu grijă şi multă căldură în fabuloasa călătorie a transformării lor în mame. Claudia este elveţiancă, are 34 ani şi locuieşte în ţara noastră din 2007. Este acupuncturist, maseuză şi moaşă (dar, cum în România nu poate practica acupunctura pentru că nu este medic, profesează doar ca moaşă şi maseuză). Este consultant în alăptare ILCA (International Lactation Consultant), specialistă în reeducare abdoperineală şi instructor de masaj pentru bebeluşi certificat IAIM (International Association for Infant Massage). A avut experienţe în toată lumea: a studiat acupunctura în Australia, a făcut practică în spitale din Bolivia şi China, a fost în misiuni umanitare în Africa şi în India. În prezent, Claudia pune umărul la schimbarea mentalităţilor familiilor din România, la îmbunătăţirea vieţilor bebeluşilor, la sprijinirea femeilor înainte şi după naştere. Doar că, după cum spune chiar ea, „un om singur poate contribui la o schimbare, dar nu este suficient dacă nu se mobilizează mai mulţi.”

Ştim despre dumneavoastră că aţi intrat de foarte tânără în domeniul medical, în zona de obstetrică. De unde a pornit totul? Obstetrica nu este în mod curent o preocupare la vârsta când ne interesează mai mult ce lungime de fustă se poartă în sezonul următor.

La 26 de ani m-am apucat de meseria de moaşă, dar, dacă mă gândesc acum, e ciudat că nu mi-a trecut prin cap să mă apuc de această profesie mai devreme, mai ales că străbunica mea a fost moaşă. Bunicul meu îmi povestea mereu despre mama lui care era moaşă, dar eu am uitat cu timpul. Sau poate încă nu venise momentul să îmi amintesc. M-am apucat de această meserie după ce m-am maturizat suficient cât să intru în domeniul socio-medical, să aflu despre relaţia dintre oamenii din acest domeniu, să cunosc persoanele potrivite. Atunci am şi găsit ceea ce căutam de mult şi am ajuns unde voiam să ajung. Am ajuns la meseria de moaşă oarecum întâmplător – spun „oarecum” pentru că nimic nu este, de fapt, întâmplător –  atunci când m-am întors din Australia, după patru ani în care am studiat acupunctura şi după primele mele experienţe profesionale. M-am întors acasă, în Elveţia, şi nu ştiam ce vreau să fac în continuare. Eram în căutări, şi chiar atunci a venit o prietenă de familie în vizită care mi-a spus: „Ştii că se practică acupunctura la Frauen Spital Basel?” (Adică Spitalul de Obstetrică şi Ginecologie din Basel.) Aşa că am devenit interesată, am căutat pe google pagina spitalului şi mi-a sărit în ochi ceva scris mare: „Moaşele practică acupunctura în timpul naşterii.”

Foto: Alexandra Dinca
Foto: Alexandra Dinca

Şi, în timp ce citeam anunţul, îmi suna în minte: moaşă, moaşă, moaşă! Dar ce face o moaşă, mă întrebam? Am căutat, din nou, pe google, definiţia moaşei, şi când am citit-o, am trăit o revelaţie. Cum era posibil să nu mă fi gândit la asta până atunci? Era evident că asta era ceea ce căutam, şi că de fapt fusese tot timpul în mine. Şi din acel moment au apărut tot felul de semne că asta trebuie să fac, s-au deschis toate uşile. Deşi în Elveţia, în momentul respectiv, erau doar 20 de locuri la secţia francofonă am intrat fără probleme. Înainte de a începe şcoala m-am dus trei luni într-o maternitate să fac un stagiu aproape neplătit. După ce am asistat la prima naştere, am ieşit din sală ca şi cum aş fi fost drogată şi timp de 24 de ore am rămas sub efectul acestei experienţe extraordinare. Era evident, pur şi simplu evident, că aceasta va fi calea mea. Fiecare zi la şcoala de moaşe mi-a confirmat acest lucru. Acum pot spune că moaşă sunt, moaşă rămân.

Cum aţi descrie în câteva cuvinte profesia de moaşă?

Moaşa este o persoană profesionistă şi pregătită pentru a îngriji mama în timpul sarcinii normale, pentru a educa viitorii părinţi, a asista la naşterea fiziologică în mod autonom, când nu ar trebui să se apeleze la medici decât în caz de complicaţii. Moaşa este pregătită să se ocupe atât de mamă, cât şi de copil în primele săptămâni după naştere pe partea de alăptare, reeducare perineală şi care ar trebui să supravegheze în această perioadă echilibrul psihoemoţional al familiei.

Se poate să fii o moaşă bună chiar dacă nu eşti mamă?

Cred cu tot sufletul că se poate să fii o moașă bună fără experienţa proprie a maternităţii. Nu spun acest lucru pentru că nu am eu copii, ci pentru că cele mai importante competenţe pentru o moaşă sunt capacitatea de a asculta, disponibilitatea şi empatia. Nu cred ca trebuie sa fii mamă pentru a dezvolta aceste calităţi. O moaşă pe care o aveam profesoară de psihologie la şcoală, mamă a trei copii, chiar ne spunea că ea era o moaşă mai bună înainte de a avea copii pentru că, după aceea, nu putea să se oprească din a face comparaţii cu propriile experienţe. Cred că fiecare sarcină, fiecare naştere, fiecare relaţie a unei mame cu fiecare dintre copiii ei este diferită. Aşa că experienţa de mamă pentru o moaşă este, desigur, o îmbogăţirea la nivel personal, dar nu neapărat la nivel profesional. Poate că este mai simplu să fi disponibil şi să asculţi fără să judeci tocmai când nu ai o experienţă proprie.

Cum au fost experienţele profesionale pe care le-aţi avut în ţări precum Bolivia, Uganda, China? Toate s-au legat de moşit?

Depinde. Două luni am fost în China, dar a fost o experienţă legată de diploma mea de acupunctură, “Bachelor in Health Science in Acupuncture”, obţinută în Australia. Dar şi acolo am stat mai mult în secţia de Ginecologie şi în Pediatrie, pentru că soarta m-a dus tot acolo. În Bolivia am fost într-un stagiu de vara în timpul şcolii de moaşe, în sala de naşteri a unui spital din regiunea Altiplano, în La Paz.

În Uganda a fost vorba de un proiect umanitar, un proiect legat de construcţia unui dispensar cu maternitate, unde era nevoie de cineva care să stea acolo o perioadă mai lungă şi să evalueze nevoile adevărate. Acel proiect ieşise din burta unui om care petrecuse doar două ore acolo şi care decisese că nu se mai putea aşa. Aşa că am ajuns eu acolo. Am stat o lună în Uganda.

Cum se năştea în Uganda?

Foto: Alexandra Dinca
Foto: Alexandra Dinca

Foarte interesant a fost că cele mai multe femei năşteau acasă, în sat, cu moaşa tradiţională, care era o femeie fără studii, dar sprijinită de comunitate. Ea venea o dată pe lună la dispensar, cu o hârtiuţă foarte murdară pe care scria la câte naşteri a asistat în cursul acelei luni şi în funcţie de numărul lor primea mănuşi şi săpun, deşi nu exista apa curentă. Era un nivel de sărăcie pe care eu nu îl mai văzusem înainte, nici măcar la Calcutta (foto). Era sărăcia rurală. Oamenii aceia nu aveau nimic şi prima problemă era cum să îşi procure mâncarea. Ce m-a uimit era că ei făceau tot felul de lucruri cu ajutoarele umanitare primite de la organizaţiile umanitare care trimiteau plase pentru ţânţari împotriva malariei. Iar ei, întreprinzători, făceau filtre pentru alcoolul local. Aşa filtrau ei sorgul, cereala din care îşi făceau băutura, căci pentru ei era mai important să producă alcool decât să lupte împotriva malariei. Acolo am înţeles că e foarte greu să îi ajuţi cu adevărat. Acolo, în Uganda, am realizat că schimbarea vine din educaţie, din om. E foarte uşor să vii cu nişte material dar asta nu o sa rezolve nimic. Acest lucru se aplică şi în România, unde, în ciuda ecografiilor 3D, 4D, a analizelor peste analize şi a aparaturii high-tech, femeia nu e bine urmărita în sarcină. Ba dimpotrivă, lucrurile esenţiale, de bază, precum să-i iei tensiunea sau să-i vorbeşti şi să o întrebi cum se simte, toate acestea sunt uitate complet, din păcate.

După atât de multe experienţe culturale dar şi legate de naştere pe care le-aţi trăit în diferite colţuri ale lumii, ce credeţi că le uneşte pe toate femeile care trec prin experienţa naşterii şi devin mame?

Eu zic ca naşterea este o trecere, de la o viaţă la alta, şi, ca orice trecere, este un proces însoţit de frică. Orice femeie din lume, indiferent unde va naşte, are nevoie de sprijin în această trecere şi trebuie încurajată că trebuie să aibă încredere în ea şi în corpul ei. Ca să poată ajunge la această stare trebuie să primească energie bună din partea celor din jurul ei în fiecare zi. Acesta este un lucru pe care multe popoare tradiţionale încă îl mai practică şi pe care, din păcate, noi, în civilizaţia modernă, l-am pierdut. Aceste popoare trăiesc în comunitate, iar femeile lor trăiesc împreună cu alte femei mai în vârstă, văd de mici cum se nasc copiii, cum se cresc, cum se alăptează, văd lucruri fireşti despre care noi nu mai ştim nimic. Se spune că acum profesionalizarea sistemului compensează ceea ce comunitatea nu mai putea să ofere. Dar, din păcate, lucrurile nu stau chiar aşa. Mi se pare că în Occident o femeie însărcinată poate să facă deja foarte multe: de la dans prenatal african la yoga, la piscină, la hipnoză, pe când aici, în România, nu s-a făcut tranziţia asta, şi femeia rămâne cu foarte puţin sprijin. Nu are nici suport comunitar, dar nici profesional, şi rămâne cu frici, cu întrebări, chiar şi în perioada postnatală. Se simte, pe bună dreptate, părăsită si pierdută. Este grav, pentru că această frică condiţionează relaţia cu copilul ei şi cu familia. Am observat că mamele românce trăiesc tot timpul cu frica să nu li se întâmple ceva, în loc să se bucure de copilul lor.

De ce credeţi că sunt foarte puţine femeile românce care apelează la consiliere postnatală?

Probabil pentru că există un soi de mândrie, cum că ar trebui să se descurce singure, că nu pot să arate niciun moment de slăbiciune, când de fapt, toate gândurile şi dubiile pe care le are o proaspătă mamă sunt absolute normale şi fac parte din procesul de a deveni părinte. Un alt aspect ar fi că aici încă nu s-a democratizat rolul moaşei, primul om care ar trebui să vină acasă la mamă în primele 10 zile, zilnic dacă tânăra mamă simte nevoia, şi care să vadă că totul e în regulă. La fel se întâmplă şi cu consilierii de alăptare, în România sunt doar 10 consilieri certificaţi în toată ţara, în condiţiile în care rolul lor este esenţial după naştere.

Înainte de a veni în România, ştiaţi ceva despre regimul comunist şi istoria noastră ca popor? Care v-au fost aşteptările şi ce aţi găsit, de fapt?

Foto: Alexandra Dinca
Foto: Alexandra Dinca

Sigur că înainte de a veni aici am studiat acest capitol, m-am gândit la oportunităţile mele aici şi eram cumva pregătită. Am văzut că s-au deschis în 2003 şcoli de moaşe, că aţi intrat în Uniunea Europeană, că România a semnat tratatul de la Bologna despre recunoaşterea bilaterală a diplomelor. Eu aveam speranţe foarte mari, însă când am ajuns şi am văzut cum mergeau lucrurile am rămas şocată. Cred că mă pregătisem mai bine când m-am dus în Africa sau în Asia pentru că aici aşteptările sunt mici, te aştepţi la un şoc cultural şi cumva treci mai departe când lucrurile nu merg, însă aici nu pot face la fel. Mi s-a părut absurd să fiu într-o ţară din Uniunea Europeană unde oamenii nu au drepturi, sunt jigniţi şi manipulaţi, unde comportamentul profesional este lipsit de orice umanitate. Până şi în Uganda oamenii erau trataţi cum mult mai mult respect. Eu nu am văzut să-i fie luat copilul mamei lui după naştere nici în Bolivia unde năşteau 10 femei deodată. Asta mi s-a părut şocant şi absurd şi nenatural. Nu pot să înţeleg cum poate să existe aşa ceva, o asemenea nepăsare, care lasă foarte des traume atât mamei, cât şi copilului. Apoi, am înţeles mai bine şi lupta pentru alăptare care era de fapt o răzbunare a mamelor pentru ceea ce li s-a întâmplat la naştere, aşa că am decis să am arme mai bune şi să ajut şi mai mult femeile să alăpteze şi să capete încredere în ele.

V-a fost uşor să învăţaţi limba română? Sistemul românesc v-a acceptat uşor?

Ştiam că, pentru a lucra în domeniul meu, era necesar să învăţ limbă română. Din prima săptămână în România am făcut cursuri private de trei-patru ori pe săptămâna timp de trei luni. Apoi, aveam urechea pregătită pentru a învăţa din viaţă alături de români, iar după şase luni am ţinut primul curs de pregătire pentru naştere în limba română.

Limba pentru mine nu a fost un obstacol mare, mentalitatea şi realitatea românească, în schimb, au fost un şoc chiar dacă am avut multe experienţe în alte ţări înainte. Barierele de care m-am lovit au fost enorme. A durat un an de zile pentru ca diploma mea să fie recunoscută de către Ministerul Sănătăţii şi să primesc drept de liberă practică. Este normal  ca o persoană să fie testată pentru competenţele ei când vrea să profeseze într-o altă ţară, dar în acest caz nu a fost vorba de competenţe, ci de piedici să mă descurajeze să practic. Pe scurt, m-am întâlnit cu corupţia sistemului. Niciodată nu am avut probleme cu femeile românce ori cu cele străine. Am găsit oameni deschişi, doritori de respect şi de informaţie obiectivă.

Sistemul medical românesc a fost o dezamăgire totală. Credeam că sunt pregătită pentru orice după experienţele mele în Africa, Bolivia, China sau India, dar am găsit o lipsă de umanitate destul de generalizată cu care nu mă întâlnisem înainte.

Cam câte femei românce au beneficiat de sprijinul dumneavoastră în timpul sarcinii şi după naştere? Aţi văzut vreo schimbare în mentalitatea românească?

Foto: Alexandra Dinca
Foto: Alexandra Dinca

Cred că în jur de 500 de gravide au venit la mine, la centrul de pregătire a naşterii Around Birth, apoi au mai fost câteva sute pe care le-am întâlnit în timpul voluntariatului meu la Spitalul Cantacuzino. Pe unele dintre ele le văd în continuare că se luptă pentru pentru familia lor şi că vor să schimbe mentalităţile. Altele se luptă pentru comunitatea lor. Văd că există voinţă şi sunt sigură că o parte dintre mame înţeleg că este nevoie de o schimbare. Însă o să dureze foarte mult, pentru că, din păcate, accesul la oamenii de pe stradă este limitat. Eu am spus mereu că o sa fac tot ce pot până când o să plec, însă pentru echilibrul meu personal nu cred că aş vrea să îmbătrânesc aici ca să pot vedea o mică schimbare în sistemul medical românesc. Pentru mine, viaţa în România este foarte obositoare pentru că am senzaţia că trebuie să mă lupt tot timpul pentru lucruri cu care am fost crescută şi obişnuită să le consider normale, de bază. Ca să se schimbe această realitate va trebui foarte mult timp, zeci de ani la ritmul în care văd că se mişcă lucrurile. N-am nervii sau energia necesare să aştept atâta timp. În ultimii patru ani, am făcut tot ce am putut pentru a sprijini părinţii, femeile, oamenii care au curajul necesar pentru a propune alternative sistemului medical în vigoare. Un om singur poate contribui la o schimbare, dar nu este suficient dacă nu se mobilizează mai mulţi.

Ce sfat i-aţi da unei femei care e pe cale să nască?

Să aibă încredere în ea, pentru că femeile sunt foarte puternice, au născut de mii de ani, ştiu să facă acest lucru. Femeia are instinctele naturale în ea doar că trebuie să le asculte şi să se asculte. Orice mamă are răspunsuri legate de copilul ei în ea. Şi, mai ales, i-aş spune că nu există reţete universale de crescut copiii.

Mamele ne spun că…

Andreea, mama lui D: “Întâlnirea cu Claudia ne-a schimbat viaţa. Prezenţa ei caldă, sigură, pozitivă şi plină de încredere m-a echilibrat într-un mod pe care nu îl credeam posibil. Mi-a explicat cu răbdare şi fără urmă de dubiu ca vom fi O.K. cu alăptarea, că trebuie doar să am suficienta încredere în D. şi că va fi posibil nu doar să îndur trecerea timpului, ci să găsesc plăcere în alăptare. Mi se părea de pe o altă planetă, dar avea o siguranţă pe care nimic n-o putea contrazice. Ne-a propus să încercăm o altă poziţie, orizontală, şi D. s-a liniştit ca prin minune. A prins singur sânul corect, aşa încât nici sânul rănit nu mai durea aproape deloc. A supt hotărât timp de 10 minute şi apoi s-a desprins calm şi liniştit. Era incredibil. De atunci l-am alăptat exclusiv la orizontală, pozitia asta îl relaxa şi îl liniştea. Câteva zile mai târziu, când mi-a adormit prima dată la sân, am plâns de fericire, încet, să nu-l trezesc. Un moment şi o senzaţie pe care nu le voi uita niciodată, corpul lui care adormea treptat, ca un pisoi fericit, în braţele mele.”

Monica, mama Emmei: „Am cunoscut-o pe Claudia în săptămâna 13 de sarcină. Auzisem multe despre ea, numai de bine, şi mă grăbeam să o cooptez pentru naşterea mea. Să spun că mi-a fost moaşă ar fi prea puţin. Timp de 29 de săptămâni ne-a fost mie şi soţului meu alături sufleteşte şi ne-a învătat o groază. Aflată sub halucinantul efect al hormonilor de sarcină, mă trezeam sunând-o din orice şi era tot timpul acolo, având un dar fenomenal de a mă calma. A sosit la noi acasă la scurt timp după începerea travaliului şi nu s-a dezlipit de lângă mine 13 ore. Şi acum, după doi ani, îmi amintesc perfect cât era de concentrată şi de calmă.

A fost acolo când copilul meu s-a născut, iar soţul meu s-a făcut alb ca varul şi a trebuit scos din sală. A avut grijă ca, la 30 de minute de la naştere, Emma să-mi fie adusă la sân. M-a vizitat în fiecare zi petrecută în maternitate. Ajunsă acasă, mi-era pur şi simplu dor de ea, aşa că o chemam: la început pentru sprijin în alăptare, apoi pentru masajul bebeluşului, în cele din urmă pentru diversificare. A fost cu noi când Emma a împlinit un an, şi apoi doi. Claudia este pentru mine şi Ian, soţul meu, sinonim cu cel mai transformator moment din viaţa noastră de până acum. Un om frumos, de un profesionalism impecabil, dedicat trup şi suflet misiunii ei de moaşă. O iubesc, ce mai!”

Alexandra, mama lui Andrei și a Liei: „Eu  o cunosc pe Claudia şi altfel decât în relaţia viitoare mamă – moaşă. O cunosc în calitate de activist. De la dezbaterile UNICEF privind noul cod de marketing al laptelui praf, de la programul de susţinere a alăptării desfăşurat în spitale şi exemplele pot continua. O cunosc în calitate de om pe care îl admir, care încearcă să „repare” sistemul românesc, care face jogging sfidând maidanezii şi care ar putea să mă ţină o zi întreagă cu gură căscată, povestindu-mi experienţele ei ca moaşă în Africa şi nu numai.”

  • Urmăreşte aici  emisiunea despre educarea perineală şi aici  emisiunea în care s-a discutat despre travaliu şi la care Claudia Bier Heim a fost invitată.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa