Dacă este ceva ce-mi lipsește cu adevărat din Crăciunul copilăriei, acela este mersul cu colindul. Petreceam toate vacanțele de iarnă la bunici, într-un sat din apropierea Capitalei, iar ziua de 24 decembrie era, pentru mine, verișorii și vecinii mei, cea mai frumoasă dintre toate. Chiar dacă ne trezeam când încă era întuneric afară și mergeam cinci-șase ore prin ger, bucuria colindatului era de neegalat. Am încercat să recreez această atmosferă și pentru copiii mei, dar este aproape imposibil, mai ales în ultimii ani, într-un oraș grăbită și tot mai indiferent cum este Capitala.
Pentru cine nu a trăit copilăria (și) la țară, sentimentul dat de bucuria colindatului poate fi neînțeles. Mie îmi aduce o nostalgie și un dor pe care nu am cum să le sting cu nimic. În perioada Crăciunului, mamaie și tataie aveau mereu treabă. Ba erau cu tăiatul porcului, ba cu pregătitul lui, cu dereticatul prin casă, cu cozonacii, cu vasele pentru împărțit în ziua de Crăciun. La fel era în fiecare gospodărie. Și totuși, pe 24 decembrie dimineața, se opreau un pic, iar primii colindători le reaminteau că sărbătorile astea sunt nu numai muncă, ci și bucurie.
- CITEȘTE ȘI: Întâlnirea cu Moș Crăciun
Colindatul din copilăria mea
Noi, copiii, intram din curte în curte, înghețați bocnă, cu pantalonii tricotați de bunicile noastre plini de zăpadă, cu mâinile roșii, aproape degerate, și cântam cât ne țineau rărunchii: „Bună dimineața la Moș Ajun! Ne dați, ori nu ne dați?! Ne dați, ne dați!” Ultimul „ne dați”, mai ales spre capătul satului, suna mai degrabă ca un strigăt de ajutor decât ca un colind.
Apoi mergeam acasă și vărsam traista cu mere, nuci și covrigi, că doar atât primeam pe vremea aceea, ne scoteam hainele ude, ne luam altele uscate și ne puneam lângă sobă. Luam și trei-patru covrigi și îi puneam să se înmoaie pe plită și apoi, cu o cană de ceai, ne încălzeam trupurile și obrajii arși de ger, cât să fim apți de săniuș după prânz.
Colindatul la oraș
Așa de mult mi-a fost dor de această experiență, că mi-am dorit să le pot oferi și copiilor mei aceeași bucurie. Când fiica mea avea trei ani, am format o gașcă de colindat căreia i s-au adăugat, în anii ce au urmat, și frații mai mici și care colindă și astăzi împreună, după mai bine de 14 ani. Până acum câțiva ani mergea un adult cu ei, dar când copiii cei mari au împlinit 13 ani i-am lăsat singuri, cu condiția să colinde doar în blocurile în care locuiesc ei sau cunoscuții lor.
Cu câteva zile înainte, stabilesc ora la care pornesc, de unde începe colinda și unde se termină. De obicei cântă „Domn, domn să-nălțăm!”, dar au fost și ani în care au vrut să schimbe și au ales alte colinde. Apoi, pe 24 decembrie, o iau din bloc în bloc și merg, în primul rând, la oamenii pe care îi cunosc: părinți, bunici, prieteni, doamnele învățătoare. Se întâmplă să le deschidă ușa și alți oameni, dar destul de rar. Ei cântă bucuroși oricui. E o bucurie aparte în experiența asta a lor. Nu țin să fie perfecți, vocile nu li se sincronizează, uneori sunt obosiți de la atâtea scări urcate și coborâte, dar faptul că de atâția ani sunt împreună, într-o lume în care prieteniile se risipesc atât de ușor, este chiar special.
Deschide ușa creștine (și nu prea)
Sunt bătrânele care îi așteaptă ani de an cu punguțe pregătite, pentru că știu că ei vor veni. Sunt oameni plictisiți care, totuși, le deschid ușa, le dau niște bani și le spun că nu e nevoie să și colinde. Sunt familii cu copii care se strâng la ușă și- ascultă cu drag. Dar sunt și persoane care îi gonesc de pe scară. Alții se uită la ei ca la niște cerșetori. Sunt și uși care rămân închise, fără explicații, fără priviri, fără un „mulțumesc”. Sunt oameni, ca și mine, cărora le este dor de mersul la colindat din copilărie și care îi felicită că încă mai țin această tradiție.
După câteva ore, când obosesc, se strâng la unul dintre colindători acasă, unde sunt așteptați cu cozonac aburind și ciocolată caldă. În timp ce numără banii, povestesc cu haz toate cele ce au văzut și au auzit. Râsetele lor sunt molipsitoare și tare mă întreb cum o să-mi mai umplu dorul de copilărie când și ei vor fi prea mari pentru a merge din casă în casă pe 24 decembrie. Poate atunci voi rămâne doar cu amintirea, dar și cu liniștea că, măcar pentru o vreme, am reușit să duc mai departe un Crăciun care nu se cumpără, ci se vestește.
