Bucătăriile sunt cel mai bun teren de joacă
Copiii fac dezastru în bucătărie. Încă de la cele mai fragede vârste. Am pierdut smalțul unor oale dragi mie, am găsit linguri de lemn sub dulapuri şi am avut sos de roşii pe pereți. Am vrut să cedez şi să-mi revendic locul, dar n-am făcut-o.
Copilul meu, când era bebeluş şi eu găteam, stătea pe jos în bucătărie, pe o pătură a lui, şi se juca cu oalele. Le stivuia, le lovea de faianță (ocazie cu care îmi cer încă o dată scuze vecinilor de jos). Bucătăria era locul unde fiecare îşi vedea de treaba lui, mai schimbam o vorbă, un gângurit, mai ascultam o muzică, mai fierbeam la abur o legumă.
Apoi a trecut la gătit
Pe la doi-trei ani, l-am pus la gătit. Am început cu treburi uşoare: mai multe ingrediente pe masă (care comasate într-o tocăniță, de exemplu, i-ar fi repugnat). Ardei gras, roşii, brânză, bucățele de piept de pui la grătar, sosuri de casă etc. Dacă îți pui copilul să-ți gătească, îi faci o mare bucurie, iar micul master chef are ocazia să combine el singur ingredientele. În cazul nostru, a funcționat: dacă eu gustam şi îi lăudam talentul la gătit, mânca şi el din propria creație culinară. E important să ai reacții fireşti: dacă mai vrei un pic de lămâie pe brocoli, ceri. Aşa, copilul realizează că o mâncare nu e neapărat bună sau rea, ci că poate fi îmbunătățită cu un gust care te atrage. Recunosc că am mâncat şi grătar cu gem de caise. Şi nici nu e atât de rău precum sună. Concluzia finală este că ai mai multe şanse să faci copilul să mănânce un aliment dacă îi permiți să participe la gătit şi să aibă sentimentul că e în control.
Primul la piață
Când trăieşti într-un oraş mare, şansa să-ți trimiți copilul în grădină după un castravete e practic foarte mică spre nulă. Aşa că am început să-mi iau copilul în piață cu mine şi să îl consult în privința cumpărăturilor. Alegeri simple: mere sau pere, care mere, dacă mere, de ce nu căpşune din plastic, de ce salată, de ce varză, care e diferența. Toate aceste experimente şi aventuri s-au petrecut sub ochii amuzați ai piețarilor care ne-au învățat tabieturile repede şi îl mai răsfățau pe copil cu un măr sau cartof bonus pentru că putea face diferența între rădăcina de pătrunjel şi cea de păstârnac. Secretul e, din nou, ca pe lângă lista obligatorie de legume şi fructe pe care tu o ai, să îi permiți şi celui mic să facă propriile alegeri, să interacționeze cu vânzătorii, să atingă legumele, să le miroasă, să le simtă. Pe lângă faptul că învață o grămadă de informații noi, i se stârneşte şi curiozitatea naturală pe care nu ai cum să o cultivi când nu vezi decât rezultatul finit al mâncării.
Respect pentru gusturi şi etape
Nu e uşor să admiți că un copil nu mănâncă tot ce citeşti că ar trebui să mănânce. Şi totuşi, asta se întâmplă. Pauze de carne, de lapte, de fructe etc. Pauze care le dau mamelor de furcă. Şi pe care ajungi să le depăşeşti cu grație – şi fără frustrări – abia când începi să le respecți. Carnea nu e obligatorie în fiecare zi. Nici laptele. Un copil se poate hrăni exclusiv cu fructe câteva zile la rând, pentru ca apoi să ceară singur alte alimente. Cu cât pui mai mult la suflet refuzurile unor alimente, cu atât rişti să le acutizezi. I-am permis copilului meu să aleagă ce vrea să mănânce – şi mai ales ce NU vrea. Instinctiv, un copil sănătos şi relaxat în privința mâncării îşi va asculta corpul şi va cere ce are nevoie fără să fie nevoie să te dai cu capul de toți pereții bucătăriei.
Curățenie la locul faptei
Un copil în bucătărie presupune şi o grămadă de mizerie. O simplă lavetă şi un lighean cu apă călâie va deveni prilej de mare distracție. Sigur, nu te aştepta să lase în urmă curățenie lună. Nu la doi sau trei sau patru ani. Probabil va întinde şi mai rău resturile de aluat de pe blat. Dar vei avea în copilul tău un partener în bucătărie, iar peste nişte ani s-ar putea chiar să fie un parteneriat reciproc avantajos. Deocamdată e mai mult avantajul lui!
