Adriana Florica este asistentă șefă la maternitatea Regina Maria, secția Normoponderali, locul în care sunt monitorizați și îngrijiți, de la naștere și până la externare, copiii născuți la termen, fără probleme semnificative de adaptare la viața extrauterină. Coordonează o echipă de 28 de asistente, pe care își dorește să le învețe nu doar ceea ce înseamnă îngrijirea unui nou născut și consilierea mamei, ci și ce înseamnă empatia și dragostea pentru micuții pacienți, exact așa cum a învățat ea de la mentorii pe care i-a avut de-a lungul timpului. Dovadă a faptului că-și face meseria cu inima stă mesageria telefonului ei, plină de poze, mesaje și înregistrări video de la mame cărora le-a fost alături în cele mai vulnerabile momente ale vieții lor.
„În această fotografie este o fetiță născută la maternitatea noastră, cu un sindrom genetic foarte rar, sever afectată. Mama mi-a trimis fotografii când micuța a împlinit un an an. Păstrez încă legătura cu ea și o încurajez să se bucure de orice experiență nouă alături de cea mica. În următoarea fotografie este Dragoș, care a împlinit recent 13 ani, iar mama mi-a trimis poza de ziua lui. Provine dintr-o sarcină gemelară complicată, el fiind singurul care a supraviețuit. Băiatul a stat mult în incubator și îmi amintesc perfect cum, într-o dimineață, când mama a venit la vizită, i-a găsit incubatorul gol. S-a speriat foarte tare, fără să știe că eu îl luasem pe Dragoș să îl spăl. „Suntem aici, nu am pățit nimic, facem băiță!”, i-am zis. A început să plângă de bucurie și m-a luat în brațe când a înțeles despre ce e vorba. După externare, m-a ținut la curent cu starea lui, iar acum, la 13 ani distanță, încă îmi scrie și îmi trimite poze. Mai am aici o înregistrare video trimisă de o mamă a cărei fetiță a fost intubată la naștere, acum 11 ani. După detubare, eu i-am pus-o pentru prima data în brațe, cineva a înregistrat momentul, iar mama mi-a trimis înregistrarea recent, când fetița a împlinit 11 ani”, deapănă amintirile, cu ochii în telefon, Adriana Florica.
Locul unde e bucuria
Acestea sunt doar câteva dintre zecile de poze și înregistrări video primite, cu copii fericiți și sănătoși acum, dar care au avut un start greu în viață. I-a cunoscut pe toți înainte de a ajunge la „Normoponderali”, cât a lucrat în Secția de Terapie Intensivă Neonatală, ca asistentă. Le-a fost alături mai mult decât specifica fișa postului, iar mamele nu au uitat. Îi trimit fotografii cu cei mici de la prima, a doua, a treia aniversare, din prima zi de grădiniță și de școală, de sărbători, de 8 Martie, de ziua ei și oricând își amintesc cât de importantă a fost în viața lor în acel moment delicat. Ea le știe tuturor poveștile, știe cât s-a zbătut pentru fiecare și cum i-a vegheat, cum a încurajat mamele și cum le-a învățat să-și susțină copilul când el se lupta să supraviețuiască.
Secției pe care o coordonează acum îi spune „locul unde e bucuria”- cu copii sănătoși, pe care asistentele îi duc la mamă, îi atașează la sân, le fac băiță, îi monitorizează. Acolo e partea „roz” a neonatologiei, cu copii pregătiți să plece acasă. Mamele lor sunt mai mult sau mai puțin pregătite să aibă grijă de ei, iar asistentele le ajută să se acomodeze la noul statut. „Mamele sunt în perioada de adaptare și e important să empatizăm cu ele. Au încă dureri, sunt speriate, le e teamă de nou și necunoscut, li se pare că cel mic nu respiră bine sau că nu se colorează bine, se sperie când bebe plânge sau se îneacă…iar asistenta intervine să le liniștească, să le explice, să le învețe”, spune Adriana Florica.
Când mama e liniștită, copilul e liniștit- a observat ea. La fel se întâmplă când cel mic se află în secția de Neonatologie, sub supravegherea asistentelor. „Când tu intri în tură liniștită, și copiii pe care îi ai în grijă vor fi liniștiți. Dacă unul plânge și e agitat, îl iei în brațe, îl iubești, stai de vorbă cu el și vei vedea cum se calmează. Atâta timp cât el e la Neonatologie, este ca și copilul tău. Ești părintele lui de împrumut. În orice moment, trebuie să te gândești că acel copil poate fi al tău și să te întrebi cât de tare te-ar durea dacă nu ar fi bine îngrijit”.
„Chiar dacă are 600 de grame, e copilul unei mame”
Coordonează de puțin timp secția cu copii normoponderali și fără probleme de sănătate, restul carierei dedicându-și-o celor din Terapie Intensivă Neonatală, acolo unde ajung prematurii, cei cu probleme de sănătate și cei care se adaptează mai greu vieții extrauterine. A făcut parte din echipa maternității Regina Maria Băneasa încă de la deschidere, iar locul în care i s-a pus prima dată un prematur în brațe este Spitalul Universitar din București. Avea puțin peste 20 de ani, iar faptul că a ajuns asistentă de neonatologie a fost o întâmplare, fericită, care i-a schimbat cursul vieții, și pe care nu a regretat-o niciodată.
Dorința ei inițială era să devină medic anatomo- patolog, însă după trei ani de Medicină a fost nevoită să renunțe la facultate, din cauza unor probleme personale. Fiind absolventa unui liceu de Chimie- Biologie, s-a angajat ca laborant la Spitalul Universitar. Atunci a ajuns pentru prima dată într-o secție de Terapie Intensivă Neonatală, fiind trimisă să recoleze „cu picătura”, din călcâi, de la nou- născuții care nu puteau fi înțepați în venă. „Am fost fascinată de acea secție și de oamenii care lucrau în ea. Acolo erau cazurile cele mai complicate, iar mie mi se părea incredibil cum medicii și asistentele reușeau să îngrijească niște copii atât de mici și de fragili. Mi-am zis atunci că asta înseamnă medicina adevărată și am simțit că asta mi se potrivește și asta vreau să fac!”
Colegii ei de laborator fugeau de recoltările din Terapie Intensivă Neonatală, pentru că a merge acolo era o experiență dureroasă. „Erau nou născuți cu probleme foarte grave, mega înțepați sau cu probleme de coagulare, cărora asistentele nici nu mai puteau să le recolteze sânge pentru analize. Pe mine, însă, mă fascina locul acela”, își amintește ea.
Muncă grea, responsabilitate enormă
Și-a echivalat cei 3 ani de Medicină cu școala de asistente, a dat niște diferențe și și-a propus să aștepte eliberarea unui loc la secția de Neonatologie a spitalului Universitar. Colegii de la Resurse Umane i-au spus că există loc disponibil la Terapie Intensivă, pentru că acolo nu vrea nimeni, munca fiind extrem de grea și responsabilitatea enormă”. Era locul ei.
A învățat treptat, de la colegele asistente, ce presupune îngrijirea unui copil aflat în Terapie Intensivă. Cum să îl schimbe fără să-l deconecteze de la aparate și să îl pună în pericol, cum să îi recolteze sânge, să îi aspire secrețiile, cum să îi vorbească, să îl mângâie, să îl consoleze. A învățat că, dacă e atentă, un copil de 700 de grame îi „spune” multe despre cum se simte și ce nevoi are.
„Îi voi fi mereu recunoscătoare asistentei Elena Barbăsură, în grija căreia am fost dată. Ea m-a învățat să pun branula, mi-a arătat locurile secrete în care să cauți un vas atunci când nu le găsești, ce modificări trebuie să urmăresc la copil, la ce să fiu foarte atentă și, foarte important, care e momentul în care să chem medicul. Când lucrezi cu copii atât de mici, totul pare complicat. Are 100 de fire pe el și un începător nu știe ce poate și ce nu poate să atingă. Eu întrebam mereu: Asta pot? Aici am voie? Procedura aceasta cum se face? Așa am învățat: făcând, întrebând și fiind în permanență interesată de procedurile pe care le vedeam.
Experiența aceasta a învățat-o ce înseamnă cu adevărat suferința și cât este de important să faci tot ce-ți stă în putință pentru fiecare nou născut și mama lui. A învățat, de asemenea, că atunci când toate tratamentele și protocoalele eșuează, iar micuții pierd lupta cu viața, nu trebuie să întorci spatele suferinței mamelor, chiar dacă acest lucru te destabilizează emoțional. „Sunt mame pe care le-am ținut de mână în ultimele momente ale copiilor lor, mame pe care le-am ținut în brațe, mame alături de care am plans pe holuri, mame alături de care pur și simplu am tăcut, pentru că în unele momente chiar nu ai ce să mai spui. Chiar dacă are 600 de grame, acela e copilul ei. Nu poți să-i spui că va face altul mai mare. Tot ce poți să faci e să o iei în brațe și să o lași să plângă”.
„De la dr. Scheiner am învățat ce înseamnă să fii extraordinar ca profesionist și extraordinar ca om”
Determinarea, curiozitatea, asumarea responsabilității și munca neobosită au făcut-o în scurt timp să câștige încrederea celorlalte asistente și a medicilor, iar acum, la 30 de ani distanță, a ajuns să coordoneze tinere asistente și să le încurajeze să fie în permanență deschise către învățare, să întrebe și să „fure” meserie de câte ori au ocazia. I-ar plăcea să dea mai departe ceea ce a învățat de la propriii mentori, atât din punct de vedere profesional, cât și uman. „Îi sunt profund recunoscătoare doamnei doctor Mihaela Scheiner, medicul neonatolog care a format echipa de Neonatologie de la Regina Maria, și care nu mai este acum printre noi. De la ea am învățat cât de important este să fii nu doar un bun profesionist, ci și o persoană bună! Să fii extraordinar ca doctor și extraordinar ca om!”.
Cu o parte dintre medicii cu care lucrează acum a făcut echipă încă de când era la Municipal: dr. Dana Zaciu, dr. Alina Ilici, dr. Cristian Palade. Pe alții i-a cunoscut direct la Regina Maria, iar de la fiecare a avut și are câte ceva de învățat. „Este foarte important să faci echipă bună cu medicii și asistentele cu care lucrezi, să simți că sunteți pe aceeași lungime de undă și că trageți în aceeași direcție. Ne sfătuim, luăm decizii împreună, pentru că altfel nu am putea funcționa”.
Crezul ei, moștenit de la propriii părinți și confirmat de experiența alături de dr. Scheiner, este că binele pe care îl dai se va întoarce, într-o formă sau alta, la tine. I-a învățat la fel și pe copiii ei, acum adulți, și ar vrea să transmită aceeași valoare și echipei de asistente cu care lucrează, pentru că neonatologia și, mai ales Terapia Intensivă, e locul în care e nevoie să oferi bine din plin. „E locul în care trebuie să fii cel mai empatic, atât față de copil dar, mai ales, față de mamă, care e într-o situație vulnerabilă. Mama vine în vizită la Terapie, stă o jumătate de oră și pleacă. Trebuie să o faci să plece împăcată, liniștită că a lăsat copilul pe mâini bune, să știe că este îngrijit și mângâiat. Să simtă că ești acolo pentru copil și pentru ea. Să îi spui să fie puternică pentru a-I da copilului putere. Pentru că ea este singurul lui punct de sprijin pe lume, pe ea o simte, pe ea o recunoaște dintr-o mie”, spune Adriana Florica.
Satisfacția supremă, resimțită de-a lungul carierei, a fost aceea de a pune în brațele mamelor copii care au luptat din greu pentru viața lor, uneori luni de zile, alături de medici și asistente. „Să vezi chipul unei mame când își primește în brațe copilul pentru care știi că ai tras din greu, să vezi familia fericită și să simți că munca nu a fost în zadar- aceasta e o bucurie care nu are termen de comparație”.
Dacă ți s-a părut interesant acest articol, îți recomandăm să îi cunoști pe neonatologii din Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, accesând ACEASTĂ categorie și să le înțelegi meseria citind și următoarele articole:
- Echipa magică de la naștere. Cine sunt medicii care au grijă de tine și de copilul tău
- Ce întrebări trebuie să puneți neonatologului, primul medic din viața copilului
- Lupta pentru viață a micuțului Ion, care a stat patru luni la Terapie Intensivă Neonatală, la Spitalul Băneasa, și terapia inovatoare care i-a salvat viața
