Sunt mama unui băiat de aproape trei ani. Mama mea a murit când el avea doar patru luni. Pierzând-o pe ea și primindu-l pe el, am trăit cea mai copleșitoare perioadă din viața mea. Nu credeam că o să răzbesc. Am făcut-o, însă, și găsiți mai jos o scurtă și sinceră încurajare adresată mamelor care, la fel ca mine, lipsită de sprijin fiind când copilul era doar un bebeluș neajutorat, complet dependent de mine, simt că viața e înfricoșătoare. Am scris-o când era el mic și mă întorc la ea de fiecare dată când mă îndoiesc de mine. (Confesiunea aceasta face parte din campania „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic al Totul Despre Mame de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate.)
„Are șapte luni și jumătate și adoarme în cinci minute. Dacă a avut o zi cu multe activități și a fost suprasolicitat, adoarme în zece. Nu credeam. Nu am avut puterea să cred că voi ajunge să trăiesc așa ceva. Cinci minute doar. Trei luni de zile mi s-a părut că nu adoarme deloc. Da, primele trei luni a dormit numai în brațe.
Mi-au spus să-l culc pe plan înclinat. L-am culcat pe corp închinat
Pur și simplu mă prefăceam că dorm ținându-l pe sternul meu, coastele lui pe coastele mele. A stat nouă luni pe dinăuntru, apoi trei luni pe din afară, corp pe corp. A suferit de de toate – colici, reflux, alergii, greva suptului. Alăptat exclusiv, nu am știut să-l învăț să bea din biberon. Săptămâni întregi l-am hrănit numai în timp ce dormea; treaz, plângea la sân și nu mânca deloc. Mă uitam cu groază la cântar și totuși îl cântăream de două ori pe zi. Știam că nu e bine, că e o nebunie, dar atât puteam eu să fac.
L-am crescut pe carne de om, l-am plimbat în brațe ore în șir, săptămâni, luni. Dacă îmi spuneai că e ora patru, întrebam nonșalantă „Patru ziua sau noaptea?”. Nu că ar fi contat. Mi s-a spus să-l culc pe plan înclinat. L-am culcat pe corp închinat. Corpul meu. Îl plimbam și îi cântam. Doamne ferește!, nu am nici ureche muzicală, nu știu nici să cânt, nici cântece nu știu, dar mă gândeam că, dacă pe mine muzica m-a mângâiat ani de zile, poate îl ajută și pe el. Și îl legănam și îi cântam și mă închinam. Mă gândeam că așa va fi mereu. Că asta va fi viața mea, brațe-balansoar. Sufeream zi de zi.
Mai rezistați o zi! Va fi mai bine!
Și nu știu când a ajuns să adoarmă în 5 minute. Abia încep să îl plimb și să-i cânt și el doarme deja. Zâmbește în somn, eu îmi imaginez că se joacă în vis cu mama, care a murit când avea el patru luni. Așa că îl mai țin totuși în brațe, că îmi place să îl simt călduț lipit de mine. Deja mi-e dor de el. Îl pun lângă mine în pat și dormim așa, unul lângă altul. Nu aș schimba asta pentru nimic. Oricum o să se schimbe. O să vrea el să plece la el în pat, la el în cameră, la el acasă. Totul trece, deși când avea trei luni și plângea zi de zi nu credeam că voi izbândi.
E cea mai cumplită fericire să fii mamă. Ca să nu mă duc la Obregia, m-au ajutat Adina Paun, doamnele doctor Ana Maria Enache și Sandra Olariu, două prietene cu copii mai mari ca al meu și soră-mea. Și închinatul, sportul și cafeaua. Time. The healer and the killer. E posibil ca de mâine să nu mai adoarmă așa ușor. Mereu se schimbă câte ceva. Poate că asta e frumusețea. Nici nu mai știu, că oricum somnul e opțional. Deci mai rezistați o zi. Va fi mai bine!”
Acest articol face parte din campania „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic al Totul Despre Mame de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate, care s-au luptat cu neputința, cu disperarea și cu singurătatea în fața unor dureri care le-au îngenuncheat. Dacă ai și tu o poveste de viață impresionantă și vrei să o împărtășești, ne poți scrie pe contact@totuldespremame.ro. Experiența ta le poate inspira pe femeile aflate în situații vulnerabile și le poate da puterea de a merge mai departe.
Dacă te-a impresionat această confesiune, îți recomandăm să citești și alte articole din cadrul campaniei Pe umerii mamei:
- „Cancerul mi-a luat mama când aveam 6 ani. Acum, când sunt o mamă epuizată, mi-e cel mai greu fără ea”
- „Timp de 15 ani, m-am trezit cu gândul că acea zi poate fi ultima pentru copilul meu. Acum, învăț să trăiesc într-o lume în care el nu mai este”
- „Azi eram curvă și zdreanță, mâine, dragostea lui. Până nu m-a strâns de gât, de față cu copilul, nu am putut să plec”
- „Mi-am pierdut primul copil la 6 săptămâni de sarcină, iar asta m-a aruncat într-un doliu greu”
- Pe umerii mamei. Povești despre puterea de a te ridica atunci când viața te-a îngenuncheat
