„Mi-am pierdut primul copil la 6 săptămâni de sarcină, iar asta m-a aruncat într-un doliu greu”

A fost primul meu copil, dar l-am pierdut înainte să-l pot ține în brațe. Dar nu înainte să mi-l închipui, să-i aud glasul în mintea mea, să mă visez jucându-ne, îmbrățișându-ne și strigându-l cu numele pe care i-l alesesem.

Theodora Fintescu, redactor
femeie care a pierdut sarcina
Nu vreau vreodată să șterg această amintire, face parte din mine, din istoria mea, sunt și voi rămâne mereu și mama lui Tudor, chiar dacă el n-a fost să fie. FOTO: Shutterstock

Iulia e mama unui copil de 8 ani, însă în sufletul ei va fi întotdeauna mamă de doi. Primul a devenit amintire în săptămâna a șasea de sarcină și, deși nu a apucat să-l țină în brațe și nici măcar să-i audă inima bătând, durerea pierderii a însoțit-o ani de zile. Golul și suferința apărute în urma unei astfel de pierderi sunt prea puțin înțelese de cei care nu le-au trăit. „Ești tânără, faci altul!”- li se spune femeilor care pierd sarcini, însă vorbele acestea, rostite ca o încurajare, sunt, de fapt, extrem de dureroase și sapă prăpăstii între mama îndurerată și cei din jur. Iulia și-a scris propria poveste în cadrul campaniei „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic al Totul Despre Mame de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate.

Redăm mai jos confesiunea mamei:

“Mă tem că e ceva în neregulă. Nu evoluează așa cum ar trebui, vedem zilele următoare ce se întâmplă…”, mi-a spus medicul. “Nu pare că aibă activitate cardiacă”, a încercat să îmi dea o explicație. Auzeam cuvintele, dar parcă nu aveau sens. Simțeam că oricum mi se oprise și mie inima în loc, urechile îmi vâjâiau și parcă nici de aer nu mai aveam nevoie. Nu știu cum m-am adunat să mă îmbrac, să ies din cabinet, să bat farmaciile la rând cu o rețetă care să mă ajute să “țin cât pot de sarcină”.

Câteva zile doar asta m-am chinuit să fac. Stăteam nemișcată ore în șir să nu-l deranjez. Îi șopteam “rămâi, te rog, cu mine, fii puternic…”, mă rugam la o minune, apoi iar plângeam și simțeam că mă rup în bucăți. Până când, tot un medic a dat verdictul: “Nu se poate face nimic, mergeți acasă și așteptați să se termine!” Era o sarcină mică, în șase săptămâni, dar pentru mine a fost mult, mult mai mult.

Sunt și voi rămâne mereu și mama lui

A fost primul meu copil, dar l-am pierdut înainte să-l pot ține în brațe. Dar nu înainte să mi-l închipui, să-i aud glasul în mintea mea, să mă visez jucându-ne, îmbrățișându-ne și strigându-l cu numele pe care i-l alesesem: Tudor. Pierderea lui Tudor a fost traumatică, m-a aruncat într-un doliu greu, din care mi-am revenit cu ajutor de specialitate, trecând prin mai multe tipuri de terapii.

“Vindecarea” constă în a așeza experiența în tine într-un mod în care să nu te mai țină în loc, blocat în simptome post-traumatice grele, în suferință, în neputință, anxietăți și disperare. Și, de ce nu, în a începe să-i găsești sensuri noi, să ajungi să crești în jurul pierderii, așa cum a fost în cazul meu. Nu vreau vreodată să șterg această amintire, face parte din mine, din istoria mea, sunt și voi rămâne mereu și mama lui Tudor, chiar dacă el n-a fost să fie. Dar vreau să pot să-i onorez trecerea fără să îngheț, fără să mă destrame suferința.

Plângi până seacă toate lacrimile

Au trecut mulți, mulți ani de atunci, iar între timp eu am devenit din nou mamă și psihoterapeut și am însoțit multe femei pe drumul de procesare a traumelor de acest tip. Tot pentru a fi de ajutor altora, de data asta prin scris, aștern aceste rânduri azi pe hârtie. Și, poate, și ca un exercițiu terapeutic în care mă întorc la mai tânăra variantă a mea, atunci, în momentele acelea grele. Atunci nu știam ce știu azi, nu mă gândeam cât m-ar fi ajutat să împărtășesc celor apropiați ce greu îmi e, să le fi cerut ajutor.

Eu, cea de azi, dacă aș putea să mă întorc în timp fix atunci la acea femeie cu inima ruptă, aș îmbrățișa-o strâns, i-aș mângăia mâinile frânte de neputință și i-aș spune că poate plânge până îi seacă toate lacrimile pe umărul meu, rămân cu ea până are din nou putere să se ridice de jos, până simte iar foamea și setea, până simte iar că trăiește. Poți încerca și tu acest exercițiu și așează-te acolo, lângă tine în suferința cea mai grea, și oferă-ți blândețe și susținere – prin cuvinte, prin gesturi, prin acțiuni.

Societatea nu recunoaște copilul nenăscut, iar acest lucru complică procesarea doliului

Pe mine m-a ajutat să am un nume pentru el, o zi de comemorare și câteva fotografii din timpul scurtei sarcini. Între timp, acestora li s-a adăugat și un cântec, care parcă spune povestea pierderii lui. De fiecare dată când îl aud, vin și lacrimile: Mi-a fugit dorul de-acasă…E normal, rămâne o experiență tristă de pierdere, chiar dacă a fost procesată. De asemenea, m-a ajutat și să împărtășesc și să primesc suportul celor dragi.

Procesarea acestui tip de doliu este de obicei complicată fiindcă societatea, comunitatea, religia nu recunosc copilul nenăscut, nu-l comemorează și nu oferă suport mamei. Mai mult, din neștiință sau superficialitate, oamenii ajung să “tragă” de vindecarea femeii, să-i minimizeze suferința, să-i distragă atenția “Faci tu altul, lasă, ești tânără”. Iar vorbele astea dor mai rău decât o tăietură cu un cuțit neascuțit pe piele! Mai bine, le recomand tuturor, păstrează tăcerea sau întreab-o pe mama îndurerată cum poți s-o ajuți. Și, cel mai important, spune-i că o crezi că o doare!

Pe lângă procesarea pierderii într-un proces individual cu un psihoterapeut specializat în traumă psihică, procesul meu a inclus și terapie de tip EMDR și lucrul cu mine în cadrul grupurilor de terapia traumei. Rezultatele au început să se vadă destul de repede, dar procesarea continuă. Am convingerea că noi, psihoterapeuții, nu trebuie să oprim lucrul terapeutic cu noi, chiar dacă nu mai “arde” ceva în viața noastră. Închei acest text cu un gând de susținere pentru tine, mamă care ți-ai pierdut pruncul nenăscut și care poate crezi acum că nu vei mai trăi niciodată. Te cred, știu cât te doare, doar ai grijă de tine acum, cere ajutor și dă-ți timp să procesezi trauma de pierdere. Se poate…

Te las să te duci în pace, Tudor!

Dacă te-a impresionat această confesiune, îți recomandăm să citești și alte articole din campania Pe umerii mamei:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa