Doliul de după pierderea unei sarcini. „Nu jelești pierderea unui trecut, ci dispariția unui viitor”

Acest articol face parte din campania „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate, care s-au luptat sau încă se luptă cu neputința, cu disperarea și cu singurătatea în fața unor dureri care le-au îngenuncheat.

Laura Udrea, redactor
femeie care a pierdut o sarcină
Chiar dacă nu a avut certificat de naștere, copilul din pântecul unui femei este și va rămâne copilul ei! Iar ea – mama lui. FOTO: Shutterstock

Se estimează că una din cinci sarcini se pierde prin avort spontan. Un eveniment pe cât de comun, pe atât de greșit tratat în familie, comunitate, societate. Deși poate afecta sever femeia, viața socială și profesională a acesteia, precum și viața de cuplu, pierderea spontană a unei sarcini este, adeseori, minimalizată. Expresii de genul „nu e mare lucru, faci altul” nu ajută, ci, din contră, o fac pe femeia care și-a pierdut copilul din pântec să simtă că e singură cu suferința ei, că nimeni nu o înțelege. Că ceilalți o vor din nou optimistă și zâmbitoare, deși ea nu simte că e încă pregătită să se uite la viitor.

Am stat de vorbă cu Cătălina David, psihoterapeut specializat în terapia traumei, pentru a înțelege ce se întâmplă în mintea și sufletul unei femei când pierde o sarcină și cum poate fi ea sprijinită cu adevărat de cei din jur.

Cătălina David, psihoterapeut

TOTUL DESPRE MAME: Cum resimte o femeie pierderea unei sarcini? 

Cătălina David, psihoterapeut: Pierderea unei sarcini este o experiență personală extrem de dureroasă. Și nu vorbim aici de durerea fizică, pentru că aceasta este nesemnificativă în fața suferinței emoționale a femeii care pierde speranța de a da naștere acelui copil pe care începuse deja să-l viseze și să și-l imagineze în brațele sale. Chiar dacă nu apucase să-l aducă pe lume, femeia începuse să construiască o relație cu copilul. Îl mângâia încă de când creștea în burtă, îi vorbea, îl și văzuse la ecografie și poate îi și ascultase și bătăile inimii și-i simțise mișcările. În unele cazuri, pierderea sarcinii vine după ce ani întregi a visat să devină mamă. Iar acesta reprezintă un motiv în plus de suferință. Pe lângă această pierdere a „copilului care putea fi”, femeia resimte și o pierdere a capacităților sale reproductive și poate va începe să se îndoiască, să se îngrijoreze cu privire la resursele sale de a deveni mamă.

În experiența de cabinet, am observat că tristețea, depresia, anxietatea și neputința apar cel mai adesea ca trăiri principale după pierderea unei sarcini. Lor li se adaugă, de multe ori, o stare accentuată de oboseală, dificultăți legate de somn, probleme de concentrare și de alimentare, plâns facil, sentimente de învinovățire. În funcție de suportul primit sau nu – de la partener, familie, prieteni, comunitate – femeia se poate simți fără protecție, neînțeleasă, abandonată, grăbită să fie iarăși bine și fericită, deși pe interior nu simte decât să jelească.

Când putem vorbi de o traumă?

Cătălina David, psihoterapeut: În general, vorbim de traumă când simptomele nu încep să devină mai ușoare pe măsură ce trece timpul. Ar fi de așteptat ca acest lucru să se întâmple după 4-6 săptămâni. Recunoaștem tulburarea de stres post-traumatic după faptul că persoana experimentează simptome intruzive – amintiri și vise recurente legate de episodul traumatic, flashback-uri, disconfort psihic și reacții fiziologice intense când este expusă la stimuli interni sau externi care îi amintesc de eveniment. Sau dacă face eforturi intense de a evita stimulii care îi amintesc de traumă. De exemplu, are recurent coșmaruri legate de pierderea sarcinii. Spune că nu își poate controla gândurile și ajunge să stea cu mintea cuplată ore în șir la experiența neplăcută ori simte efectiv că retrăiește evenimentul. Se „declașează” de fiecare dată când vede un copil, o gravidă, un spital, când aude glasul unui copil. Sau, din contră, evită să vorbească despre ce i s-a întâmplat și face orice altceva – mănâncă, bea, se îngroapă în muncă, ocolește școlile/grădinițele, doar să nu ajungă să își amintească de pierdere.

Alte simptome vizează alterarea cogniției și dispoziției asociate cu evenimentul traumatic – cum ar fi să i se „șteargă” din memorie părți întregi din eveniment, ori să dezvolte convingeri negative despre sine – „sunt un om rău, nu sunt în stare să fiu mamă”, sentimente de detașare, înstrăinare, incapacitatea de a mai simți și emoții pozitive. Tot în tabloul afectării post-traumatice regăsim și afectarea excitabilității și reactivității, comune fiind excesele de mânie, comportamentele nechibzuite, riscante, hipervigilența, răspunsul exagerat de tresărire, etc.

„Nu e mare lucru, faci altul” – de ce este greșită și dureroasă o astfel de replică venită din partea apropiaților?

Cătălina David, psihoterapeut: Pe cât este de comună – se estimează că una din cinci sarcini se pierde – pe atât de greșit este tratată această pierdere în familie, în comunitate, în societate. Interesant este că tocmai faptul că este invizibilă, minimizată, trecută cu vederea și tratată cu tăcere o face mai dureroasă și periculoasă pentru psihic. În general, când vorbim despre traumă, vorbim despre sentimente intense de frică, neputință și vulnerabilitate fără protecție resimțite de victimă. Subliniez vulnerabilitate fără protecție! Dacă victima primește ajutor din partea celor din jur și se simte înțeleasă, ascultată, lăsată să-și exprime emoțiile legate de nenorocirea prin care a trecut, atunci scade semnificativ riscul de a se prelungi suferința intensă.

Expresii de genul „nu e mare lucru, faci altul” nu ajută, ci din contră, o fac pe femeia care și-a pierdut copilul din pântec să simtă că e singură cu suferința ei, că nimeni nu o înțelege. Că ceilalți o vor din nou optimistă și zâmbitoare deși ea nu simte că e încă pregătită să se uite la viitor. Mai mult, poate fi chiar furioasă pe faptul că rămâne singură să jelească un suflet, că nu i se alătură, așa cum e normal în doliu, cei dragi. Da, apropiații chiar vor să o vadă din nou bine, dar nu aceasta este calea potrivită.

Cum poate afecta trauma pierderii sarcinii relația de cuplu?

Cătălina David, psihoterapeut: Relația de cuplu e marcată de tot ce se întâmplă în viața partenerilor, fie că vorbim de carieră, viață socială, stare de sănătate. În mod specific, pierderea unui copil va zdruncina cuplul, în primul rând pentru că vor trebui să se adapteze noii realități, după ce-și vor fi consumat doliul. De obicei, femeia trăiește pierderea sarcinii într-un mod mai intens, datorită conexiunii mai puternice cu sarcina, în vreme ce bărbatul are de gestionat atât pierderea pe care o suferă el, cât și suferința prin care trece partenera. Cum spuneam mai sus, e posibil ca procesul de doliu să dureze săptămâni, poate chiar luni, timp în care partenera nu va fi aceeași pe care el o știa, ci va naviga printre simptome dificil de gestionat de depresie și anxietate, furie și neputință.

Mecanismele obișnuite de coping (n.red.: modalitățile prin care faci față evenimentelor stresante din viața ta) ale bărbaților, respectiv eforturile de a părea „puternici” și întoarcerea la viața obișnuită, sunt dublate în realitate, în rândul multora, de sentimente de neputință și stres puternic, arată studiile. O dificultate indicată de mulți bărbați este aceea că nu știu cum să ofere suport emoțional partenerei, așa că se concentrează pe a oferi suport material, financiar. Lucru care poate fi resimțit de femei drept răceală, înstrăinare și poate tensiona cuplul. Mai mult, unii bărbați suferă tocmai de pe urma faptului că suferința lor are parte de și mai puțină recunoaștere socială decât în cazul femeilor, iar asta provoacă trăiri de tipul izolare și neglijare.

Cum se raportează o femeie traumatizată de un avort la o nouă sarcină și la copilul ei?

Cătălina David, psihoterapeut: Orice traumă neprocesată va afecta victima pentru tot restul vieții, în multiple feluri. La fel este și în cazul în care pierderea sarcinii a fost resimțită ca traumatizantă de către viitoarea mamă. Ca psihoterapeut, am observat că, fără a-și vindeca suferința provocată de moartea copilului nenăscut, femeia ar putea să dezvolte sentimente puternice de frică legate de o nouă sarcină, hipervigilență și supraprotecție față viitorul făt și copil sau, pentru a se proteja de a mai trece prin aceeași suferință, ar putea să evite să mai rămână însărcinată, deși în fapt își dorește să devină mamă.

Supraprotecția este resimțită în mod negativ de către copil, chiar și de către făt, căci studiile arată că atunci când mama este stresată și panicată, și copilul nenăscut va trăi stresul ei și ar putea avea restricții de creștere, risc de naștere prematură și, ulterior, probleme medicale sau psihice. Aceste dificultăți pot afecta atașamentul cu copilul, pot crește riscul de depresie înainte și după naștere.

Cum poate fi ajutată o femeie care a trecut prin avort de către familie sau prieteni? Ce să i se spună și, mai ales, ce să nu i se spună?

„Sunt aici pentru tine, spune-mi cum te pot ajuta?”, „Îmi pare rău că treci prin asta, vorbește-mi, dacă vrei, eu te ascult!”, „Nu este nimic în neregulă că ești atât de afectată, dă-ți timp să te vindeci…” Am rezumat aici câteva fraze care se pot dovedi de mare ajutor când intri în contact cu o femeie care a trecut prin experiența tulburătoare a pierderii sarcinii. Este posibil ca la început să nu dorească să împărtășească exact cum a fost pentru ea sau ce simte – nu o forța să deschidă amintirea înainte să fie pregătită pentru că riști să faci mai mult rău decât bine. „Oricând ești pregătită să vorbești despre asta, eu sunt aici!” îi poți aminti prietenei sau surorii care și-a pierdut pruncul nenăscut.

În niciun caz, nu-i spune că va face altul, că așa a vrut Dumnezeu, că tot răul este spre bine. Nu la fel i-ai spune dacă și-ar fi pierdut un părinte sau soțul. Amintește-ți că, chiar dacă nu a avut certificat de naștere, copilul din pântecul unui femei este și va rămâne copilul ei! Iar ea – mama lui.

Cum se gestionează corect trauma pierderii sarcinii în practica terapeutică?

Cătălina David, psihoterapeut: Nu există o rețetă standard pentru gestionarea corectă a acestui tip de pierdere. În practica mea de psihoterapeut specializat pe traumă, am observat că procesele terapeutice se bazează pe multă validare, acceptare și normalizare a emoțiilor, însoțire empatică în procesul doliului și procesarea efectivă a evenimentului traumatic prin metode precum EMDR (n.red.: Eye Movement Desensitization and Reprocessing, adică desensibilizarea și reprocesarea prin mișcări oculare, o tehnică folosită, în special, pentru tratarea tulburării de stres posttraumatic, dar nu numai).

Vindecarea presupune să ajungi să poți trăi o viață bună. Pierderea sarcinii este un tip special de doliu – nu jelești pierderea unui trecut, ci dispariția unui viitor. Dacă în procesele obișnuite de doliu ajută să celebrezi memoria persoanei, cu care ai multe amintiri, aici nu ai decât ce e în imaginația ta. Am observat că ajută ca mamele să comemoreze trecerea prin lume a copilului nenăscut, pentru că în mod tradițional nu există obiceiuri precum ceremonii funerare, pomenirea celui dispărut. Ajută alegerea unui nume, construcția unei povești, plantarea unui copac pe care să-l viziteze constant, scrierea unui jurnal al sarcinii și al doliului, vizionarea de fotografii din timpul sarcinii. Procesul terapeutic va încuraja mama să ceară și să primească ajutor de la cei din jur, să fie atentă la nevoile de bază – în ciuda suferinței, să continue să aibă grijă de ea, să mănânce, să se odihnească, să meargă la medic, să găsească un grup de suport.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa