Laura Bogaciu și-a născut fiica la 21 de ani, într-o perioadă în care societatea judeca aspru femeile care aveau un copil în afara căsătoriei, numit în limbaj popular copil din flori. Laura și-a asumat din prima clipă statutul de părinte unic, a fost și mamă și tată pentru fiica ei și a reușit să o crească oferindu-i tot ceea ce e important pentru un copil. Când mama Laurei a aflat că fiica ei este însărcinată, a dat-o afară din casă. În acel moment, prietenii au făcut scut în jurul ei și i-au oferit casă și resurse pentru a-și putea naște și crește copilul. Laura și-a scris povestea în cadrul campaniei „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic al Totul Despre Mame de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate.
Redăm mai jos confesiunea Laurei Bogaciu:
„Am citit undeva că mamele singure sunt un model de reziliență. Așa o fi, n-am de unde să știu. Și n-am de unde să știu pentru că n-a fost un șoc, nu m-am trezit în situația de a fi mamă singură. Am intrat în ea. Asumat. Că așa am vrut eu. Am vrut acest copil, deși aveam doar 21 de ani. L-am vrut numai eu, așa că a fost total al meu, inclusiv în certificatul de naștere.
Și pentru că cineva acolo sus le aranjează pe toate așa cum e mai bine pentru fiecare, la mai puțin de un an de la nașterea fiicei mele, de cum s-au deschis granițele, imediat după decembrie ‘89, tatăl ei a plecat din țară. Pentru prima dată, a văzut-o 14 ani mai târziu. Multă lume, atunci, în primii ani, a crezut că sunt o femeie rănită, care suferă din dragoste, dar își reprimă sentimentele. Nimic mai greșit. Nu am suferit deloc și am recunoscut că nici nu-l iubeam, dar nici nu-l uram. Și lucrurile așa au rămas de-a lungul vremii.
Familiile monoparentale nu mai sunt azi ceva ieșit din comun și nici societatea nu mai privește un părintele unic ca pe un paria. Dimpotrivă, mi se pare că oamenii sunt mai empatici cu mamele și tații singuri, mai dispuși să-i sprijine, să-i ajute, nu să-i judece. Am fost norocoasă să am în jur astfel de oameni într-o vreme în care gura lumii lua în malaxor astfel de povești de viață. Poate că și în spatele meu au fost ochi iscoditori, bârfe, cuvinte șoptite de după colțul basmalei ținut pe gură, dar nu am văzut, nu am auzit. Și chiar dacă aș fi văzut și auzit, nu mă interesa nici cât negru sub unghie.
„Să nu-l lași aici, să nu-l abandonezi în spital!”
Totuși, am avut o experiență umilitoare, care m-a înfuriat cumplit, chiar la naștere. Încerc acum să-i acord circumstanțe atenuante acelei persoane – pentru că doar una singură a fost -, punându-i modul în care a gândit pe seama experiențelor cărora le-a fost martoră. Și pesemne că în vremurile alea au fost multe. Femeia despre care vorbesc era medic obstetrician și se afla în sala de travaliu a Maternității Giulești în ziua în care am născut. Atunci, în ‘89, sala de nașteri nu era un spațiu intim în care să se desfășoare actul nașterii, unde să se afle doar gravida și echipa medicala. Era o încăpere foarte mare, care avea două zone: cea de travaliu și cea de nașteri. Vreo cinci paturi de travaliu și parcă trei mese de naștere. Toate ocupate. Cele în travaliu eram toate laolaltă, ne văicăream când în cor, cînd pe rând, și ne încurajam care pe care. Și eram și martore la chinurile celor care nașteau.
Nu îmi amintesc care era procedura la internare, dacă în fișă se completa și starea civilă a gravidei, dar presupun că da, altfel nu îmi explic de unde știa doctorița aceea că nu sunt căsătorită și nici măcar într-un concubinaj, cum i se spunea atunci. În schimb, îmi amintesc că, pe patul de travaliu, în timp ce mă chinuiau durerile, femeia aceea înaltă și foarte frumoasă, care mirosea dumnezeiește de bine, a venit de două sau trei ori la mine ca să-mi spună același lucru: „Auzi, fetițo, să nu lași copilul în spital! Să nu fugi din spital și să-l lași aici, să-l abandonezi. Ai auzit tu?! Habar n-ai câte femei își doresc un copil și nu pot rămâne gravide! O să îți pară rău toată viața ta!” Aș fi vrut să am puterea să mă revolt, să mă ridic și să urlu la ea, dar durerile mă epuizaseră. Îi răspundeam în capul meu, în gândurile mele: „Crezi că l-aș fi făcut dacă nu l-aș fi vrut?! Crezi că l-am purtat nouă luni ca să-l abandonez, crezi că aș fi stat prin străini, când cu chirie, când prin casele prietenilor sau colegelor de serviciu, dată afară din casă de propria mamă, ca să-l las în spital?!”
Femeile judecă, nu bărbații
Atunci, în ziua aceea, în clipa aceea, mi-am făcut promisiunea ca NICIODATĂ să nu ascult „gura lumii” și să nu las să mă atingă vreun cuvânt sau vreo privire care să mă acuze pentru alegerile mele, atâta vreme cât e vorba de viața mea. Și-atunci, ca și acum, a fost și este lumea plină de „perfecte”, de femei care judecă sau pun diagnostice, care dau sentințe și care au impresia că știu chiar mai bine decât tine cum ești, ce trebuie să faci și cum ar trebui să trăiești. Din păcate, da, sunt femei. Eu n-am întâlnit niciun bărbat care să fie atât de intruziv în viața cuiva.
Cu „fata din flori”, înapoi la mama
Persoana care a acceptat cel mai greu faptul că am ales să am un copil și să fiu mamă singură, a fost, cum am spus deja, mama. A aflat de la o prietenă de familie în care aveam o încredere oarbă și, pesemne, a considerat că e de datoria ei să duca vestea, deși nu-i cerusem asta. Mama a tranșat lucrurile imediat, in aceeași zi. Noroc că aveam si prieteni adevarati, care mi-au întins ambele mâini și care mi-au oferit necondiționat ajutorul. Până am găsit o locuință de închiriat, am stat în garsoniera unui prieten, care nu numai că mi-a oferit-o fără nicio pretenție financiară, dar și venea din două în două zile să mă întrebe ce am nevoie și chiar să-mi aducă diverse lucruri, fără ca eu să îi fi cerut ceva.
M-am întors acasă când fata mea avea aproape un an, și asta pentru că a intervenit fratele meu și a convins-o pe mama că locul nostru este, până la urmă, tot acasă. Nu m-aș fi întors, în primul rând din mândrie. Mă descurcam, îmi era greu, dar îmi era bine. În primul rând, eram liniștită, iar asta conta cel mai mult. Dar tot fratele meu, care a mediat situația, m-a convins să mă întorc.
Mama m-a chemat așadar acasă, nu de alta, dar ca să aibă cui arunca în față, de zeci și sute de ori, acuzația că am un copil „din flori”. Și i-am răspuns mereu că ăsta este un compliment, că dacă este un copil din flori înseamnă că și el este o floare, iar o floare nu are cum să fie decât frumoasă.
„Dacă ți-ai făcut-o, să ți-o crești!”
De la vârsta de un an, fata a mers la creșă cu program săptămânal și mai apoi la grădiniță tot cu program săptămânal, pentru că trebuia să muncesc. Cheltuielile casei, absolut toate cheltuielile casei se împărțeau în mod egal, pe număr de persoane. Inclusiv rata la apartament. Și cu toate astea, deși plăteam parte din rata lunară la apartament, la orice ceartă mi se spunea că sunt o tolerată în casă și că dacă nu accept regulile, și dacă nu fac așa cum mi se cere să fac lucrurile, „Casa e a mea, ușa e a ta, ia-ți plodul și ești liberă!”. De câte ori am auzit cuvintele astea…
Pe vremea aceea, în fabrica în care lucram, adesea munceam și sâmbetele, și duminicile. Și nu că am fi fost plătiți dublu pentru asta. Îmi amintesc că atunci trebuia să iau fata cu mine, pentru că acasă n-o puteam lăsa. Nu puteam pentru că mi se pusese din start în vedere că nu vrea să aibă grija ei, că dacă mi-am făcut-o, să mi-o cresc. („Stai cu ea legată de gât dacă ți-a trebuit copil!”) Oricum, n-aș fi lăsat-o acasă, pentru că ar fi însemnat să o las în teroare, în țipete și reproșuri pentru orice nimic. O luam cu mine la serviciu și era răsfățată de toți colegii din secție. Pentru că se lucra „pe bandă”, fiecare, pe rând, își facea timp să se joace cu ea sau s-o plimbe prin hala într-un cărucior improvizat dintr-o navetă de plastic legată cu sfoară.
- CITEȘTE ȘI: 6 sfaturi pentru mamele singure
Prietenii mei, sprijinul meu
Aveam o colegă care periodic mergea în Turcia și aducea diverse lucruri pe care le vindea pentru a-și rotunji veniturile, și la fiecare drum îi aducea fetei câte ceva: un pulovăr, un trening, dresuri… Aveam colegi care locuiau pe lângă București, aveau gospodării, și îmi aduceau ba câteva ouă, ba brânză, carne sau legume. „Pentru fată, să-i dai fetei, că sunt de la mine din curte, sunt bune.” Oameni simpli, foarte simpli, dar cu inimi uriașe. Și calde. Au trecut de-atunci peste 30 de ani. Nu i-am uitat. Niciodată, absolut niciodată nu i-a trecut cuiva prin minte să facă măcar vreo aluzie la faptul că eram mamă singură. Nici compasiune n-au arătat. S-au purtat pur și simplu normal și m-au ajutat și când am cerut, și când n-am cerut ajutor.
„Tata a murit înainte să mă nasc eu”
La creșă și grădiniță, la fel. Sunt nume pe care nici fata, nici eu, nu le-am uitat: Pia, Marieta… Poate că în sinea lor, de femei căsătorite, cu copii și ele, aveau un sentiment de milă. Și asta fiindcă probabil altfel vedeau ele viața. Pesemne că se gândeau că le-ar fi fost greu dacă ar fi trebuit să-și crească singure copiii. Nu știu. Doar presupun că aceste sentimente le-au făcut să fie atît de grijulii cu copilul meu, să îl favorizeze și să-l răsfețe în fel și chip.
Au venit apoi anii de școală. Dacă învățătoarea nu a avut nicio întrebare suplimentară și a luat lucrurile exact așa cum erau, cu o liniuță în certificatul de naștere în dreptul numelui tatălui (ulterior ne-am împrietenit dincolo de ușile școlii și am aflat că era într-o situație similară, foarte puțin diferită de a mea), cu copiii lucrurile au fost un pic diferite. „De ce nu vine tatăl tău niciodată să te ia de la școală?” „Tătăl tău de ce nu a fost la serbare?” N-am învațat-o eu să le răspundă așa. Știa adevărul, nu i-am ascuns nimic. Singură și-a găsit forma de autoapărare: „Tata a murit înainte să mă nasc eu!”, le-a spus copiilor.
- CITEȘTE ȘI: „Da, fetița mea nu are tată! Societatea mă privește cu milă, dar eu mă privesc cu mândrie”
Nu, n-a fost chiar atât de greu
Nu știu ce-aș fi răspuns atunci dacă cineva m-ar fi întrebat dacă mi-e greu. (Bine că nu m-a întrebat nimeni!) Acum aș răspunde că nu mi-a fost chiar așa de greu. Nici financiar și nici emoțional. Financiar nu a fost foarte greu pentru că n-am avut standarde înalte. Obiectivul meu era să am ce-i pune copilului pe masă (mâncare normală, nu finețuri și exotisme), să aibă cu ce să se îmbrace (chiar dacă au fost și turcisme, și chinezisme), să aibă tot ce îi trebuie pentru școală și să nu am datorii. Și dacă am atins toate aceste obiective, înseamnă că nu mi-a fost greu. A fost OK. N-am putut să o trimit în excursii și tabere – în prima tabără a fost la 13 ani, și asta pentru că era o tabără gratuită de pictură – și nici eu nu mi-am permis concedii, dar și asta a fost OK.
Din fericire, atunci când treceam prin situații dificile ca mamă singură, când prezența masculină ar fi făcut lucrurile să fie mult mai ușoare, nu îmi dădeam seama că este greu. Eram concentrată să le rezolv, să trec de ele și apoi să mă bucur și să-mi pot savura victoriile. Mai tarziu, privind în urmă, cu relaxarea celei care a depăsit și cele greu de depășit, mi-am dat seama că am fost într-o luptă crâncenă, care ar fi putut să mă copleșească. Cred că superputerea mea a fost tinerețea. Aveam 21 de ani când am devenit mamă și cred că asta mi-a ușurat poverile și războaiele.
La nevoie, mamele singure devin bărbați
N-am simțit vreodată că trebuie să mă justific în fața cuiva pentru faptul că nu-i pot oferi mai mult. Nu a îndrăznit nimeni să-mi reproșeze că „Ei, vezi tu, dacă avea și ea tată, altfel era…” Poate că ar fi fost „altfel” dacă era un bărbat în preajmă când a luat foc priza din peretele de pe hol. Dar pentru asta a fost vecinul de la etajul 1. Poate că ar fi fost „altfel” când fata a vrut să învețe să înoate, dar pentru asta a fost Radu, soțul prietenei mele, Camelia. Poate că ar fi fost „altfel” când a primit prima pereche de role și, la fel, trebuia să învețe să meargă cu ele, dar pentru asta a fost Cătălin, soțul altei prietene, Laura. Poate că ar fi fost „altfel” când tânărul care ne-a tras prima dată cablul de internet și-a însușit din casă un… suvenir, sau când o zărghită de la un bloc vecin i-a dat peste picioare cu o joardă.
Dar pentru astea, și pentru multe alte situații pe care timpul mi le-a șters din memorie, situații în care un bărbat ar fi avut o autoritate mai mare decât a mea, am fost eu. Și m-am descurcat. Așa că a fost OK și fără să fie „altfel”. Așa că dacă în amintiri nu s-a păstrat vreo situație atât de dificilă încât să nu o pot gestiona și să rămână memorabilă, dacă lipsa unui partener nu m-a făcut să mă simt atât de neajutorată încât să disper ori să port cu mine o traumă, înseamnă că m-am descurcat cumva. Restul e tăcere.”
Acest articol face parte din campania „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic al Totul Despre Mame de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate, care s-au luptat cu neputința, cu disperarea și cu singurătatea în fața unor dureri care le-au îngenuncheat. Dacă ai și tu o poveste de viață impresionantă și vrei să o împărtășești, ne poți scrie pe [email protected]. Experiența ta le poate inspira pe femeile aflate în situații vulnerabile și le poate da puterea de a merge mai departe.
Dacă ți s-a părut interesant acest articol, îți recomandăm să citești și alte povești din campanie:
- „Azi eram curvă și zdreanță, mâine, dragostea lui. Până nu m-a strâns de gât, de față cu copilul, nu am putut să plec”
- „Timp de 15 ani, m-am trezit cu gândul că acea zi poate fi ultima pentru copilul meu. Acum, învăț să trăiesc într-o lume în care el nu mai este”
- „Uram pe toată lumea, mă certam cu Dumnezeu ca la ușa cortului și invidiam orice mamă care a născut un copil considerat normal”
