„Azi eram curvă și zdreanță, mâine, dragostea lui. Până nu m-a strâns de gât, de față cu copilul, nu am putut să plec”

La început, au dispărut bani din casă. Apoi, Elena a aflat că banii dispăreau la cazino. Iar după ce bărbatul îi pierdea, își îneca frustrarea în băutură. De aici, la manifestările de furie, mai era un pas. O înjura, spărgea lucruri prin casă, o amenința. Apoi urmau zilele bune, în care o copleșea cu iubire.

Theodora Fintescu, redactor

Timp de șase ani, Elena Andrei a trăit într-o relație abuzivă care i-a încețoșat complet mintea. Deși dovezile abuzului erau sub ochii ei, i-a fost greu să le pună cap la cap și să înțeleagă cât de grav este ce i se întâmplă. Credea cu tot sufletul că misiunea ei era să-și salveze partenerul de viciul alcoolului și al jocurilor de noroc. Intrase într-un joc al manipulării atât de subtil, încât doar atunci când și-a simțit viața amenințată a realizat că, de fapt, trebuie să se salveze pe sine și copilul.

Final de august 2019. Elena este la mare cu iubitul ei și băiatul lor. Muncise mult să strângă bani pentru vacanța aceea de câteva zile – cadou pentru băiețelul lor, care împlinise patru ani cu o săptămână în urmă. În prima zi în care au ajuns acolo, bărbatul a jucat și pierdut la păcănele toți banii pentru vacanță. Seara, când femeia i-a cerut socoteală, i-a pus mâna în gât. „Tu mă faci să fac asta!”, i-a spus. Copilul, martor al scenei, a început să plângă.

Pe măsură ce simțea cum rămâne fără aer, în mintea Elenei a încolțit un gând: „Relația aceasta, care dura deja de 6 ani, trebuie să se sfârșească. Nu mai e cale de întoarcere”. A fost pentru prima data când și-a spus sieși cu hotărâre acest lucru, deși episode asemănătoare mai avuseseră loc. A fost picătura care a umplut paharul. 

Primele semne

În primele luni de relație, între ei fusese totul lapte și miere. Ea, genul empatic, salvator și în căutarea unei iubiri absolute, el – vânzător de iluzii, simțindu-se veșnic neînțeles și sabotat de lume. Orbită de ceea ce ar fi putut să fie iubirea lor, Elena nu a văzut sau, spune acum, poate nu a vrut să vadă, ceea ce ar fi trebuit să fie primele semnale de alarmă.

La început, au dispărut bani din casă. Apoi, Elena a aflat că banii dispăreau la cazino. Iar după ce bărbatul îi pierdea, își îneca frustrarea în băutură. De aici, la manifestările de furie, mai era un pas. O înjura, spărgea lucruri prin casă, o amenința. Apoi urmau zilele bune, în care o copleșea cu iubire. Își cerea iertare, îi spunea că ea l-a provocat, că o iubește mai mult decât orice pe lume și că nu mai face. Ea îl ierta și se dădea peste cap să-l scoată din cercul vicios, convinsă fiind că iubirea salvează și rezolvă totul.

„Totul a devenit copleșitor după ce am născut”

Când situația a escaladat, Elena era deja mamă. Din ziua în care a ieșit din maternitate, viața ei s-a desfășurat pe repede înainte. Nu mai avea nici timp, nici energie să conștientizeze ce i se întâmplă. Intrase pe modulul de supraviețuire, iar singurul lucru concret pe care își permitea atunci să-l simtă era iubirea pentru copil. „Totul a devenit copleșitor. Mi se părea că nu știu nimic din ce ar trebui să știu despre îngrijirea unui copil. A stat o perioadă cu noi mama, dar apoi am rămas singură. Tatăl copilului avea două joburi în acel moment, era plecat toată ziua. Toți banii lui și toți banii mei ajungeau la jocurile de noroc. Nu am avut încotro decât să mă apuc și eu de muncă, la câteva săptămâni după naștere. Copilul se trezea noaptea din trei în trei ore să mănânce, iar cât timp dormea, eu munceam”, își amintește ea.

Elena este artist plastic, absolventă a Universității de Arte București, iar în primele luni de viață ale copilului făcea acasă bijuterii din porțelan, mărțișoare, picturi pe diverse obiecte etc- lua orice proiect, orice comandă care i-ar fi putut aduce un ban în plus. Când copilul avea un an, își amintește că a primit o comandă de 4.000 de mărțișoare din porțelan de la un mare magazin de bijuterii și accesorii. Pentru a onora comanda, a stat trează timp de trei săptămâni. Situația din casă se tot degrada.   

„Mă sunau toți după bani. Eram restanți cu chiria, eram datori, când făceam bani nu știam unde să îi dau mai întâi. Toate contractele erau pe numele meu, toate împrumuturile erau făcute de mine, toată lumea mă căuta pe mine să-și recupereze banii. El se enerva că nu aveam bani, făcea scandal, zicea că merge la cazino să-i facă”. Elena ascundea bancnote în toate cotloanele din casă, în cărți, în cutiuțele cu diverse lucruri ale copilului. Bărbatul le găsea peste tot. Singurul loc nedescoperit a fost o broască țestoasă din pluș, sub carapacea căreia Elena cususe un buzunar. Noaptea, dormea cu capul pe jucărie.

Gaura neagră din care nu se vedea ieșirea

„«Dar tu nu vedeai? De ce ai stat atât? De ce n-ai plecat la primul semn?» – sunt întrebări pe care le-am tot auzit și pe care și le pun cei care nu au trăit vreodată într-o relație abuzivă. Sigur că am tot văzut lucruri pe parcurs și faptul că ele se tot adună. El mințea patologic, nu știam niciodată care e adevărul, eram debusolată. Eram într-o stare permanentă de epuizare și mă adusese într-un stadiu în care nu mai știam ce e cu mine. Azi mă făcea curvă și zdreanță, mâine eram dragostea lui. Acesta este un tipar pentru relațiile abuzive: azi primești ceva, mâine altceva, total opus. Și rămâi acolo, în relație, crezând că răul va dispărea într-o zi și va rămâne doar binele. Însă nu conștientizezi acest tipar, efectiv nu îl vezi atunci, ci doar după, când reușești să te desprinzi.”

Elena își scotea băiețelul zilnic în parc și se uita ca la ceva ireal la cuplurile care își plimbau relaxate copiii. Îi privea și se întreba ce fel de viață o fi aceea, în care mama se întoarce cu cel mic din parc, îi dă o supă și-l pune la somn. „Tânjeam după ideea de rutină, pentru că tot ce aveam eu era o presiune constantă de a face bani. El venea seara, începea să bea…eram ca într-o gaură neagră din care nu vedeam ieșire”. 

„Nu vin azi, nu vin mâine, dar o să vin!”

Momentul care a rupt cercul vicios a fost acea mână pusă în gât la mare, la final de august, de față cu copilul. Atunci a fost pentru prima dată când creierul ei a fost în stare să spună „Gata!” La scurt timp după ce au revenit acasă, când Elena nu apucase însă să-și facă un plan concret, a avut loc un nou episod. Bărbatul a dat cu pumnul într-un desen înrămat, singura amintire de la unchiul ei, și el artist. „Era plin de cioburi în cameră și pe mâinile lui, și atunci am avut un sentiment clar că, dacă nu plec, poate lua un ciob și-mi poate tăia jugulara. Nu-l credeam neapărat în stare de asta, dar, dintr-o prostie, s-ar fi putut întâmpla. Am înțeles ulterior că, în acea etapă a vieții mele, limitele mele erau atât de întinse încât a trebuit să mă aducă până în punctul în care am simțit cu adevărat că-mi pune viața în pericol. Episodul de la mare și cel de după au declanșat în mintea mea un mecanism care mi-a permis să fac primii pași ca să ies din relație.”

În ziua aceea, după ce a luat copilul de la grădiniță, Elena s-a ascuns cu el la o prietenă. A doua zi, s-a dus la Poliție și a obținut ordin de protecție, prin care bărbatului îi era interzis să se apropie de casă, de grădiniță și de locul ei de muncă, precum și să ia legătura în orice fel cu ea.

De atunci, deși el nu a mai intrat în casă, teroarea a continuat: o suna și îi trimitea mesaje în permanență, zi și noapte, din fața blocului sau de la depărtare. „Nu vin azi, nu vin mâine, dar o să vin. Oriunde te muți, te găsesc! Nu trebuia să-ți bați joc de mine. Eu te omor!”- e unul dintre ele. Elena a luat ordin de protecție de trei ori (poliția le acordă pe o perioadă limitată) și, de fiecare dată, bărbatul l-a încălcat, asaltând-o cu mesaje de amenințare. Și tot de fiecare dată, Elena mergea la Poliție să facă plângere.

„Dar nu te-a dat cu capul de chiuvetă și nu ți-a spart dinții”

Dacă ar fi să rezume interacțiunea cu polițiștii, femeia ar numi-o „o zeflemea continuă”. „Nu există protocoale pentru victime sau vreo preocupare pentru trauma lor. Stai într-o cameră mică, sunt trei polițiști. Unul își mănâncă sendvișul, altul printează ceva, cel de-al treilea te întreabă: ,,«Și? Te-a bătut?» Tu povestești, iar el zice: «Da, dar nu a intrat peste tine să te dea cu capul de chiuvetă și să-ți spargă dinții!» Fix asta mi-a zis și o să țin minte toată viața. Apoi mă sunau constant să îmi retrag plângerile «Ce vrei? Să îl bagi la închisoare?/ Mai ții plângerea aia?/ Te-a înrăit avocatul…»”

Mai mult decât atât, la obținerea fiecărui ordin de protecție primea trei documente în care erau specificate locurile de care fostul partener nu avea voie să se apropie: grădinița, casa, locul de muncă. Ea trebuia să meargă la fiecare secție de poliție de care aparține fiecare adresă și să povestească polițiștilor de acolo același lucru. „Nu există informații centralizate și nu interesează pe nimeni că tu îți retrăiești trauma la fiecare declarație. Inițial, chiar eram traumatizată, apoi mă blazasem, mergeam ca la al doilea job la toate acele secții și, ulterior, la judecătorie.”

Polițiștii au sfătuit-o să-i blocheze bărbatului numărul de telefon, pentru a opri avalanșa de mesaje de amenințare. Nu putea face însă asta, pentru că ceruse în instanță custodia exclusivă a copilului, iar mesajele puteau convinge judecătorul că avea toate motivele să apeleze la această soluție.

După o perioadă, deși era în continuare plină de datorii și muncea din greu să le plătească, a început, încet, să simtă gustul mult râvnitei rutine, alături de băiețelul ei. „Ne-am construit încet un ritm al nostru și am descoperit, în sfârșit, liniștea, sentimentul de ușurare și bucuria de a ne întoarce din parc fără să ne fie frică de ce găsim acasă”.

Relația copilului cu tatăl

Deși tatăl nu a fost niciodată agresiv cu cel mic, faptul că acesta era martor la episoadele de furie ale părintelui l-a făcut să fie dependent de mamă și timorat când ea nu era în preajmă. Când s-a instalat pacea în casă, cea mai mare bucurie a Elenei a fost să vadă cum cel mic se relaxează. „Pe măsură ce ne-am liniștit, a reușit și el să se desprindă de mine, să accepte compania altor persoane, să-și dorească să stea cu părinții mei sau cu sora mea”, spune Elena. „Mi-a fost foarte greu să îl văd suferind și m-am simțit mult timp vinovată că nu am fost în stare să îi ofer o familie și o relație sănătoasă cu tatăl lui, deși am încercat să fac asta”.

Elena a obținut, după un proces care a durat mai bine de trei ani și 17 termene, custodia exclusivă a copilului și, pentru că cel mic tot întreba de tatăl lui, cei doi s-au întâlnit, o perioadă, o dată pe săptămână. După un timp, tatăl a început să nu mai respecte programul, să-i promită copilului că vine și să nu o facă, iar acest lucru îl bulversa pe cel mic. Mai mult, reîncepuse tirada de mesaje de iubire – ură la adresa Elenei. Femeia a oprit atunci vizitele. „Nu l-am denigrat niciodată în fața copilului. I-am zis tot timpul că tatăl lui îl iubeste, dar că adultii au uneori probleme pe care nu le recunosc și nu vor să le rezolve. Am încercat să-i ajut să aibă o relație, dar aceasta trebuie construită de tată, nu pot face asta în locul lui. De câte ori i-am oferit acces la copil, și-a reluat declarațiile de iubire, urmate de înjurături, amenințări și promisiuni nerespectate față de copil. Bulversam și copilul, și pe mine, iar pe termen lung nimeni nu avea de câștigat”.

Ce rămâne după abuz?

Relația în care s-a aflat atâția ani și-a lăsat puternic amprenta pe viața Elenei, iar procesul de vindecare nu s-a încheiat. Nu a scăpat încă de starea permanentă de vigilență în care a fost obligată să trăiască și încă mai simte că, de undeva, ar putea apărea oricând pericolul. Timp de un an, nu și-a putut ține banii la vedere în casă. Se trezea noaptea să se asigure că sunt la locul lor.

Când a început o relație nouă, timp de o jumătate de an s-a surprins, zi de zi, mirându-se: „Și azi e o zi bună!”. „Îmi era greu să accept că sunt într-o relație normală. Eram setată pe lucruri rele și mă simțeam pe modul de apărare în permanență. Când mi-am dat seama că bărbatul cu care eram era opusul tiparului pe care l-am ales anterior, am conștientizat că, într-adevăr, mi-e bine”. Iar radarul cel mai bun a fost copilul. „Când văd acum cât e de senin, când văd cât de vesele au devenit culorile cu care desenează, când văd ce relație frumoasă are cu prietenul meu realizez cât de mult am evoluat amândoi și cât de important e ce am reușit să facem.”

Cum se văd lucrurile din afară  

În ultimii ani, Elena a încercat să înțeleagă ce i s-a întâmplat, cum a ajuns în acea situație și de ce a durat atât de mult să iasă din ea. A citit mult despre relațiile abuzive, a ascultat podcasturi și mărturii ale altor femei abuzate, a făcut terapie. „Am înțeles clar că există un tipar al acestor relații, iar eu m-am încadrat perfect în el, i-am bifat toate etapele. A fost foarte ciudat să regăsesc în cărți exact ceea ce mi s-a întâmplat și să recunosc manipularea pe care am trait-o și care m-a făcut să nu mai știu cine sunt. Am recunoscut, de asemenea, și modul în care eu însămi am alimentat-o. Citind totul negru pe alb, realizezi că nu ești nebună, că nu e vina ta, că ești pur și simplu victimă a unor patologii foarte clare.”       

Elena a beneficiat de sprijin juridic și terapie prin intermediul unei asociații care se ocupă de victimele violenței domestice. Aceeași asociație organizează grupuri de suport, cu femei aflate în diverse etape ale conștientizării sau vindecării în urma abuzului. Unele dintre ele nu au reușit încă să se desprindă de abuzator. Altele s-au desprins, au revenit, au plecat din nou. Procesul e anevoios, iar cei care îl privesc din afară tind să judece fiecare semn de slăbiciune al victimei.   

Elena spune că nu se discută atât cât ar trebui despre astfel de relații, mai ales când abuzul nu este unul exclusiv fizic. Victimelor le e greu să conștientizeze abuzul emotional, pe cel psihologic sau financiar pentru că nici societatea nu o face. În cazul Elenei, polițiștii nu au dat doi bani pe sutele de mesaje de amenințare pe care le-a primit după obținerea odinelor de protecție.

Înjurăturile, arse în cuptor, odată cu porțelanul

Ironia sorții, însă, exact acele mesaje au ajuns, la un moment dat, să ajute la vindecarea traumei. Pentru că Elena lucrează cu porțelan, s-a întrebat cum ar fi să scrie, pe vase de porțelan, mesajele primite, iar apoi să organizeze o expoziție, sub forma unei mese festive, de familie. Primele mesaje imprimate au fost „Zdreanțo!” și „Mănâncă tu pământ!- vorbe care i-au fost adresate în ultima seară petrecută cu fostul partener. Le-a pus pe o ceașcă și pe o farfurie. Apoi, le-a vorbit despre planul ei unor femei dintr-un grup de Facebook dedicat victimelor violenței domestice. În seara aceea, 50 dintre ele i-au trimis propriile lor colecții de mesaje. „Erau tot felul de oribilități, unele exact la fel ca ale mele. Când lucrezi porțelanul, el se bagă la cuptor și se arde, iar odată ce am ars cu el mesajele imprimate, am simțit că ard și experiența aceea. Pentru mine, să fac asta a fost un gest vindecător.”

La finalul interviului, am întrebat-o pe Elena dacă vrea ca, în redactarea articolului, să îi protejăm identitatea. A refuzat. „E importantă asumarea unei astfel de experiențe, deși nu e deloc comodă. Dar le poate da altora curaj. E important pentru femeile aflate în situații ca acestea să vadă că și altcineva a trecut prin așa ceva. Sunt convinsă că multă lume nu va înțelege citind. Dar chiar dacă o mie de oameni aruncă cu lături, dacă eu reușesc să salvez o singură persoană, demersul acesta merită. Mesajul pe care vreau să îl transmit acelei persoane este: Nu te da bătută! Oricât de greu pare să ieși dintr-o astfel de situație, la un moment dat, undeva, la capătul tunelului, vei începe să vezi o luminiță!”

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa