Mi-am imaginat mereu primul Paște cu copil mic ca o scenă dintr-o reclamă: noi doi radiind de fericire, copilul dormind liniștit într-un pătuț de călătorie undeva într-o cameră de oaspeți cu perdele albe, familia adunată în jurul mesei, râsete, vin, cozonac. Realitatea, însă, a fost ușor diferită. Și când zic „ușor”, vreau să spun „complet”.
Fetița noastră avea în jur de un an și, dacă e un cuvânt care o descria cel mai bine atunci, acela era „ritual”. Masa la aceeași oră. Somnul – pe ceas. Adormea doar în camera ei, cu draperiile trase la exact un sfert, cu zgomot alb pe fundal și, cel mai important, doar cu mine lângă ea. Nici tatăl, nici bunica, nici prietena mea cea mai bună, nimeni altcineva nu era acceptat în ritualul sacru al adormirii. Așa că, de Paște, fiind și prima sărbătoare cu copil mic, am zis să jucăm safe. I-am invitat pe fini la noi.
Modelul … „altfel”
Finii erau la polul opus nouă. Erau părinți relaxați, copilul lor era cu un an mai mare ca fata noastră, dar cu totul și cu totul altă specie: adormea oriunde, oricând. Mânca orice, doar să-i fi făcut bucățele de băgat în guriță. Nu stătea la masă, dar fina era expertă în a-l urmări prin toată casa ca să-l hrănească. Și făcea asta în timp ce participa activ la discuțiile din sufragerie și escalada canapele ori fotolii pentru a ajunge la gurița deschisă.
Finuțul era argint viu când era micuț. Până i se terminau bateriile și-l recuperau de pe sub canapele, aproape adormit, frecând roțile unei mașinuțe de cămașa cu papion în care era înțolit festiv. Nu știam niciodată când i se epuizau resursele. Îl culcau la noi, în dormitorul mare, în doi timpi și trei mișcări. Îl puneau în pat ca pe o pernă decorativă și se întorceau la distracție. Eu mă agitam pe lângă ei, ba să trag draperiile, ba să-i pun proptea o pernă ca să nu rostogolească – dar ei spuneau că n-are nevoie de nimic, nici cântecel, nici foșnit de pampers, nimic! Că cică doarme buștean primele 4-5 ore, nici nu se mișcă…
Aveau grijă să plece în acest răstimp, căci piticul era absolut transportabil fără să se trezească. Îl luau pe sus la plecare, dormea. Îl montau în scaunul de mașină – dormea! Acasă îl puneau în pătuțul lui – dormea! Doamne, cum o fi să ai așa un copil?! Era ca o aplicație pusă pe modul silențios. Definiția exactă a expresiei „copil scos din priză”, ce să mai…
- CITEȘTE ȘI: Carnea de miel, bună pentru copil?
Următorul an, plini de entuziasm și gânduri pozitive… am ratat
Vă dați seama că după această experiență, plină de revelații și încredere falsă în propriile resurse, ne-am zis: „Gata! La anul mergem noi la ei!” Că doar „uite ce simplu e, dacă ai voință și gândești pozitiv”. Doar că nu a fost, n-a mers la noi.
La următorul Paște, am ajuns la ei entuziasmați și cu bagajul copilului împachetat ca pentru un sejur de 7 nopți all-inclusive: 3 pijamale, 2 pături „de adormit”, jucăria preferată, cartea cu iepurașul de somn, zgomotul alb pe telefon, încărcătorul de rezervă și cu laptele praf (dacă o fi cazul). Ne-am prezentat la ușa finilor pregătiți pentru orice. Sau așa am crezut.
După masă, când somnul de prânz începea să bată la ușă, ne-am retras în dormitorul cel mare, unde copilul finilor dormea deja dus. Și a început spectacolul. Știți că bebelușii nu au vocea aceea șoptită, nu? Știam și eu, doar că speram – habar nu am de ce speram – că nu va fi cazul să vorbească a mea tocmai atunci. A fost! Era aproape adormită în brațe când am intrat în dormitor, crezând că o pot pune ușor pe pat, iar eu să stau cu ea până cade în somnul acela adânc. Pus. Deschis ochii ușor. Apoi deschis ochii bine de tot. Încruntat, scos prin smulgere suzeta și spus cu voce tare: „Nu vleau aici! Vleau acăsică!” Asta a fost tot.
Am încercat două ore. Două. La final, am ieșit transpirată și cu cearcănele în formă de ou roșu. Copila nu a mai dormit în acea zi. A țipat. A molfăit o coajă de pască. S-a jucat cu linguri de lemn. Și a adormit, într-un final, în mașină, în drum spre casă, fix când am parcat mașina în față blocului. Unde, desigur, am mai stat câteva ore cu ea, că nu e transportabilă. E model fragil a noastră.
„Stăm acasă” sau „Mergem la rude”? Cui i se potrivește (și cui nu) petrecerea de Paște cu copil mic
A fost înfrângerea noastră pașnică de Paște. Și a fost lecția după care ne-am promis că nu mai comparăm copii între ei, și că uneori, pur și simplu, e adevărat că suntem diferiți unii de alții. Așa că, dacă ești la primul Paște cu copil mic și încă oscilezi între „Facem masa acasă?” și „Mergem la rude?”, am compus pentru tine o listă de „pro și contra” ca să-ți fie mai ușor să decizi:
Pro / Se potrivește dacă:
- Ai un copil „adaptabil” – adoarme ușor oriunde, e încântat de agitație și de oameni noi.
- Ești o mamă relaxată, care nu intră în panică dacă sare o masă sau dacă cel mic nu adoarme la minut.
- Gazdele sunt empatice și flexibile – nu se supără dacă trebuie să stai cu copilul în altă cameră sau ești obligat să pleci mai devreme.
- Există un spațiu decent pentru somn – chiar și o cameră liniștită unde poți reconstitui, cât de cât, rutina de acasă.
- Ai așteptări realiste – știi că nu va fi ca înainte de copil și îți asumi că programul va fi dat peste cap.
Contra / Nu se potrivește dacă:
- Copilul tău are o rutină strictă și orice schimbare se soldează cu crize de plâns.
- Adoarme doar în condiții foarte specifice – în camera lui, cu tine lângă el, fără zgomote sau altă companie în pat.
- Tu ești deja epuizată și simți că un drum în plus și o seară cu oameni ar fi prea mult.
- Îți este greu să spui „nu” sau să pui limite în fața rudelor – și ai rămâne din politețe, deși ai prefera să pleci.
- Ai nevoie de liniște, nu de povești despre cum „copiii altora dorm oriunde”.
Acum, după câțiva ani și ceva nopți mai liniștite, pot spune că da, vine și vremea în care petreci din nou. Dar, la primul Paște cu copil mic, recomandarea mea e simplă: ascultă-ți copilul și ascultă-te și pe tine! Și dacă asta înseamnă să mănânci drobul în pijama, lângă pătuț, să știi că nu ești singura. Adevărata sărbătoare nu e unde sunt ouăle roșii, ci unde sunteți liniștiți împreună.
