Paștele e dintotdeauna sărbătoarea mea preferată. Simt că nu a fost acaparat cu totul de strategii dibace de marketing, așa cum s-a întâmplat cu Crăciunul. Și-a păstrat esența și profunzimea, pe care le simți fie că locuiești într-un oraș mare sau într-un sătuc uitat de lume. Sentimentul acesta vine, poate, din copilăria mea când, în zilele de Paște, în familia mea extinsă, disfuncțională în restul zilelor din an, se instala viața liniștită.
Am păstrat în suflet bucuria zilelor de Paște și în viața mea de adult și am încercat să le-o transmit și copiilor mei. Chiar dacă locuim la bloc, în București, unde nu există o comunitate sudată ca în satul bunicilor unde petreceam sărbătoarea când eram mică, am căutat să mențin bucuria și să o dau mai departe generației următoare.
Încă de când erau mici i-am implicat în pregătiri, care pentru mine nu înseamnă cumpărat de decorațiuni cu iepurași și ouă de plastic așezate estetic prin casă, ci vopsit ouă, făcut curat în casă, pregătit bunătăți și mers la Prohod vinerea. Sâmbătă seara, când toate sunt deja aranjate la locul lor, este momentul meu preferat. După ce ne primenim cu toții—am păstrat acest termen în amintirea clipelor când eram copil, pregătim masa ca să ciocnim un ou la întoarcerea de la biserică.
La slujba de Înviere, încă de când erau bebeluși
Încă de când erau copiii foarte mici, au mers la slujba de Înviere. Lângă casa noastră, la vreo zece minute de mers pe jos, este una dintre cele mai impunătoare biserici din București. Cât erau bebeluși, au dormit în sistemul de purtare sau în cărucior. Mai apoi, când au crescut, a fost pentru ei o bucurie să meargă noaptea pe stradă. Nu se întâmpla așa ceva în restul anului.
Le-am explicat mereu pe înțelesul lor ce înseamnă Paștele și de ce este o sărbătoare a bucuriei și a speranței. Poate când erau mici nu înțelegeau cu adevărat cuvintele mele. Pe măsură ce au crescut, au trecut dincolo de ele și au reușit să deslușească taina sărbătorii cu sufletul, pentru că acolo se trăiește cu adevărat Învierea.
Pe drumul nostru către biserică, toți patru, părinți și copii, ne bucurăm că suntem împreună. Din scările de bloc ies alte familii, unele tăcute, altele gălăgioase, dar toți cu o energie pozitivă. Până când ajungem aproape de biserică ne strângem tot mai mulți. Slujba ce răsună din difuzoarele bisericii se aude tot mai clar.
- CITEȘTE ȘI: O poveste de Paști cu niște pantofi noi, din lac
Bucuria drumului spre biserică
Uneori, ne întâlnim cu oameni cunoscuți și ne continuăm drumul împreună, alteori suntem doar noi patru. Nici nu contează, pentru că, de fapt, până la urmă, suntem cu o mare de oameni care au același scop: să ia Lumină. Când erau mai mici copiii se mai plângeau că drumu-i lung. Tatăl lor îi punea pe umeri și ne continuam drumul. Odată ajunși la biserică, în curtea căreia nu reușim niciodată să intrăm pentru că acolo sunt cei veniți încă de la începutul slujbei, ne găsim un loc unde stăm pentru a ne bucura de moment. Copiii se mai plictisesc, evident, dar este perfect normal. Țin minte că și când eram eu copil alergam prin curtea bisericii și mai nimeni nu ne spunea nimic. Ne mai apostrofa cu privirea vreo bunică mai sensibilă, dar toată lumea era în asentimentul lui Creangă ”apăi, dacă-i copil, să se joace”.
La București, situația e puțin diferită. Deseori, cei neascultători sunt adulții, care par că au venit la slujbă ca să bifeze un eveniment social. Se fac uneori atât de comozi încât își mai aprind câte o țigară, mai desfac o bere, ba chiar poartă și discuții interminabile la telefon. Aceste neajunsuri ale vieții la oraș au făcut-o pe fata mea cea mare să își dorească să petrecem Paștele într-un sat micuț, unde la Înviere să participe doar localnicii, în liniște.
Paștele e dincolo de oameni
Le-am spus mereu copiilor să facă abstracție de cei din jur și să se bucure de moment. Pentru noi este important că suntem acolo, împreună, hrănindu-ne sufletul. Copiii deja știu fiecare pas al slujbei și așteaptă cu nerăbdare ca preotul să iasă din biserică și să strige ”Veniți de luați lumină! Hristos a Înviat!” Atunci se face liniște și toată mulțimea de oameni se concentrează să își aprindă lumânările. Încă de când erau mici, copiii au privit acest gest ca pe o responsabilitate de oameni mari și le-a plăcut tare mult când i-am lăsat pe ei să se ocupe de ea.
Între timp, soțul este responsabil cu obținerea de Paște, lucru destul de complicat când la coadă se așază câteva zeci de persoane. Eu rămân cu copiii în stradă, ascultând slujba. Nu ne mișcăm de unde ne-a lăsat, ca să ne poată găsi mai ușor. E și o lecție de supraviețuire în oraș, pe care le-am dat-o copiilor de mici: dacă ne rătăcim unii de alții, ne întoarcem în ultimul loc unde am fost împreună și așteptăm. Doar că acum nu e panică, toată lumea din jur e voioasă.
Drumul spre casă și păstrarea luminii aprinse
După aproximativ două ore, ne îndreptăm spre casă, mergând încet să nu stingem lumânările. Din când în când, ne mai oprim să dăm lumină celor care nu mai au sau să luăm de la alții dacă ni s-a stins vreuna dintre candele. E unul dintre puținele momente în care oamenii sunt cu adevărat uniți. Ajută fără să judece, fără să întrebe, se uită unii în ochii altora și salută respectuos. Poate de-aia iubesc atât de mult Paștele și am insistat mereu să mergem cu toții la biserică în noaptea de Înviere.
Poate că este sărbătoarea despre care am cele mai frumoase amintiri din copilărie, printre singurele. Poate că îmi este prea dor de bunicii care nu mai sunt. Poate că vreau să le rămână și copiilor în amintire imaginea noastră împreună într-un moment de profundă liniște interioară. Să le rămână bucuria ciocnirii de ouă și năduful cu care, atunci când erau mici, voiau ”să ne bată”. Sclipirea din ochii lor când aprind candela la slujbă. Entuziasmul cu care strigă ”Acum ciocnesc și cu tata!”. Să le rămână întipărit în minte că uneori trebuie să mai face o pauză de la toate și să ne bucurăm de familie. Pentru că Paștele este despre familie și credința că, dincolo de orice, trebuie să ne păstrăm speranța că ne va fi bine.
