Vară, Croația, mare, festival de tango: acestea păreau să fie ingredientele unei vacanțe perfecte pentru tânăra mea familie, mai ales că anul trecut am sărit peste concediu, pentru că urma să nasc. Ca să rezolvăm și dilema „cine stă cu copilul cât mergem noi noaptea să dănțuim”, lansăm invitația bunicilor (părinții mei) să ne însoțească. Bifăm astfel toate capitolele: petrecem timp împreună ca familie, fac și ei un concediu în afara țării, petrec quality time cu nepoata, totul are să fie perfect! Doar că socoteala de acasă nu se potrivește deloc cu cea din vacanță. Dar deloc!
Lucrurile încep strâmb încă de la împachetatul bagajelor, când mama mă întreabă de zece mii de ori: Ai luat cremă de plajă pentru copil? I-ai luat slip? I-ai luat pălării (Lasă, că are buni pentru ea două băsmăluțe frumoase!) I-ai luat papuci? (…și scoate din bagajul ei o pereche de săndăluțe cu două numere mai mari) Și tot așa, mă verifică de zece ori, ca și cum eu nu aș fi bifat deja lista în cap de n ori.
Urmează proba de foc: drumul cu mașina, zece ore până la Belgrad și alte opt până în stațiunea din Croația, în formula patru adulți plus un copil, care ghici ce, nu prea are chef să stea în scaunul lui de mașină, ci preferă să o escaladeze pe maică-sa sau să joace „cucu-bau” cu tati-șoferul. În fine, trecem cu bine peste primele zece ore. Vine și ziua a doua de road trip, trece și ea, mai cu scânceli, mai cu „pune copilul la sân/ ia copilul de la sân”, „închide geamul că se face curent„, „dă mai încet aerul condiționat” și ajungem în cele din urmă la destinația finală, epuizați, transpirați și cu nervii întinși la maximum, mai ales că mamei (adică mie) îi încolțește adânc în suflet îngrijoarea că fata nu mănâncă bine, că doar ciugulește ba un biscuite, ba un coltuc de pâine, ba o banană.
„Până nu mănânci tot, nu plecăm la nicio plajă”
Îmi trec prin cap frânturi de amintiri din propria copilărie, când plângeam la cantina hotelului de la mare, refuzând cu lacrimi să mănânc felia de pâine cu unt și dulceață care zăcea în farfuria din fața mea. „Până nu mănânci tot, nu plecăm la nicio plajă.” (Mi-am promis că, indiferent cât și cum mănâncă copilul meu, dacă nu e îngrijorător de slabă, nu o să alerg după ea cu lingurița de mâncare, o să îi dau fix cât are nevoie și cât cere. Și până acum, la un an cât are ea, mi se pare că are un comportament destul de independent vizavi de mâncare: își ia singură fructe din farfurie, le mușcă în cei patru dințișori ai ei, le molfăie în gingii și le înghite. Refuză ce nu are chef să mănânce și înfulecă cu poftă ce îi place. Deci situația pare OK.)
În fine, revenind la vacanța noastră idilică, cum spuneam, în stațiunea în care ne aflăm se întâmplă un festival de tango, asta însemnând că în fiecare noapte are loc o petrecere, la care lumea dansează până la răsărit. Noi, băieți finuți (și părinți epuizați) renunțăm la primele două nopți de party, pentru a nu îi pune pe bunici în situația de a sta prea mult cu copilul. Până la urmă e și concediul lor, nu? Însă într-una din seri, ne călcăm frumos hainele, ne luăm pantofii de dans și părăsim apartamentul de vacanță pe la 11 jumătate noaptea, lăsând copilul adormit și hrănit în grjia bunicilor.
Mergem la petrecere unde, de oboseală, stăm mai întâi două ore pe scaun să ne odihnim (mare, înot, copil, bunici – toate ne storc de energie), după care dansăm și noi cât ne țin picioarele. Pe la patru și jumătate ne îndreptăm veseli spre casă, întrebându-ne cum s-or fi descurcat bunicii cu copilul, mai ales că noaptea se mai trezește să ceară sân, dar adoarme la fel de bine și plimbată nițel în brațe.
Intrăm în apartament, liniște. Răsuflăm ușurați: doarme. Mă duc în camera noastră: mama se ridică nervoasă din pat, eu o întreb dacă a dormit copilul și îmi răspunde sec: „Nu!” Nu tu „Cum a fost? Ați dansat, v-ați distrat?” Nimic! Înghit în sec și îmi zic că data viitoare ne descurcăm și singuri. După ce că stau de un an de zile aproape non-stop cu copilul, pentru patru ore de plecat de acasă, tot eu trebuie să mă simt vinovată și iresponsabilă!
Trebuie, trebuie, trebuie!
Dimineață, discuții: că nu doarme fata noaptea pentru că e flămândă, că nu i-am făcut program de masă, că mănâncă puțin, că trebuie înțărcată. Că trebuie să punem copilul pe primul loc, că o alăptez doar pentru că îmi este mai ușor așa… că TREBUIE TREBUIE TREBUIE! Exact ce nu-mi „trebuia” mie să aud în această vacanță!
Înapoi acasă din concediu, după un drum de două zile în care toată lumea a stat îmbufnată în scaunul ei (mai puțin copilul, care a stat călare pe mine, bineînțeles), am aflat de la prietenii cu copii că primele concedii în formula copii-părinți-bunici sunt întotdeauna dezastruoase. Aș fi preferat să știu asta înainte să îmi planific vacanța, dar e bine totuși că am aflat-o și pe pielea mea. Aștept de la voi și povești care infirmă regula. Promit că n-o să fiu invidioasă!