Weekendul acesta e derby FCSB- Dinamo, iar locul meu e deja asigurat în galeria echipei de suflet. Cine mă vede pe stradă, o doamnă nici prea-prea, nici foarte-foarte, trecută de ceva vreme de 40 de ani, nu și-ar închipui vreodată că mă uit la fotbal, darămite că scandez cot la cot cu ultrașii din galerie la meciurile echipei favorite. Dar asta sunt: o mamă microbistă ce și-a dus copiii la stadion încă de când erau în burtă și care nu i-a îmbrăcat niciodată în culorile echipei adverse, roș-albastru.
M-am născut la Maternitatea Giulești, am copilărit în Militari și iubesc echipa din Ștefan cel Mare. Cum am ajuns la acest paradox microbist? Am intrat pentru prima dată pe un stadion mai mult din întâmplare, la un meci Dinamo-Manchester United. De atunci, roșu- alb e cea mai iubită combinație de culori, iar următoarele versuri, cele mai frumose: „Oriunde merg și tot ce fac/ În față văd doar roșu alb/ Sufletul meu e colorat/ în alb și rosu, roșu-alb”. Pe vremea aceea nu aveam copii, dar aveam mult timp liber, așa că, fie vreme bună, fie vreme rea, eram pe stadion la meciurile de acasă ale echipei favorite.
La început, am iubit faptul că acolo puteam fi eu, fără limite: strigam din toți rărunchii când nu îmi plăcea ce se întâmplă pe teren, iar după o săptămână de muncă o astfel de eliberare face mai mult decât orice terapie. Apoi, m-am identificat rapid cu modul de a fi al galeriei noastre, cu scandările și banerele lor sarcastice, pline de umor, mult mai inspirate decât ale celorlalte echipe. În plus, am început să merg la meciuri când echipa era într-o perioadă plină de transformări. Au fost unii dintre cei mai frumoși ani, totul culminând cu anul 2007, când a și devenit campioană.
Indiferent ce mi se întâmpla în viață, de pe stadion nu am lipsit
Prin transformări am trecut și eu. M-am căsătorit într-o zi în care, din păcate, Dinamo nu a avut meci și nu am putut să fiu furată și dusă pe stadion. Dar mi-am luat totuși revanșa pentru că o bună perioadă de timp viața noastră a fost organizată în funcție de meciuri. Nu am încetat să merg nici când am rămas însărcinată. La ambele sarcini am fost suporter în peluză până aproape de luna a 7-a. Am cântat, m-am enervat, am râs și am plâns de nervi sau de bucurie.
Am fost la meciuri cu soțul meu sau, atunci când el nu a putut, doar eu cu gașca de băieți. Ba chiar el a rămas acasă cu cei doi copii ai noștri, dintre care unul bebeluș, iar eu m-am dus să fiu alături de echipă într-un meci contra celor de la Rapid. Nu mai departe de acum câteva luni, am fost din nou fără el pe Arena Națională, dar de data aceasta am avut alături cel mai simpatic microbist: fiul nostru de 11 ani.
- CITEȘTE ȘI: De ce iubim mamele care înjură?
Cu copiii la stadion
Pe fiica noastră mai mare am dus-o la meciuri de când avea 3-4 ani. Nu i-a plăcut prea tare pe stadion, așa că am renunțat. Băiatului, în schimb, îi place foarte mult fotbalul și pentru că stăm foarte aproape de stadionul celei mai mari rivale mi-a fost teamă mereu că va veni acasă și va zice: ”Eu țin cu Steaua!” Nici nu prea aveam argumente să îl aduc în tabăra noastră, dacă e să comparăm rezultatele. Așa că l-am luat pe stadion să vadă ce tare e galeria noastră.
Primul meci pentru el a fost unul de baraj. Echipa noastră lupta să rămână în prima divizie, dar a pierdut. A fost pentru prima dată în istoria noastră când am ajuns în Divizia B. Și asta nu e tot! În peluza în care stăteam, au intrat jandarmii și au dat cu gaze lacrimogene, așa că nu am plâns doar din cauza rezultatului, ci și din motive foarte pragmatice. Dar pentru noi, adulții, nu era prima dată, așa că am știut ce să facem. Aveam bilete pe ultimul rând, la margine, astfel că am reușit să ieșim foarte repede. Copilul nu a rămas cu o amintire urâtă. De aceea, a și vrut să mai meargă și la alte meciuri, care totuși nu l-au convins că noi ne-am ales corect echipa cu care să ținem. Ba chiar mi-a spus într-o seară că „și alții au galerii frumoase”.
Am scormonit YouTube-ul ca să îi arât coregrafiile care ne-au făcut cunoscuți în toată lumea, i-am povestit despre toate meciurile mari ale echipei noastre și i-am arătat și câteva poze în care el era în burta mea pe stadionul Ștefan cel Mare. Am mai mers la meciuri, a învățat cântece și scandări și acum urmărește sigur programul Ligii I ca să îmi spună în ce zi jucăm.
- CITEȘTE ȘI: De la ce vârstă se dau copiii la fotbal sau la alt sport? Profesor:„Se poate, teoretic, de la 3 ani”
Aceeași familie, aceeași echipă
Așa cum ați putea bănui, stadionul nu este tocmai mediul în care să crești un copil. Probabil că deja sunt sprâncene ridicate la ideea că am dus acolo un băiat în formare. Am cântărit bine decizia de a-l lua cu noi la meciuri și am ajuns la concluzia că înjurături mai dure a auzit și citit în multe alte locuri: în autobuz, când un domn nu a reușit să coboare la stația dorită, la vecinul de sub noi care se ceartă zilnic cu familia. În plus, pe zidurile din cartier sunt obscenități mai mari decât orice scandare am auzit eu în cei aproape 20 de ani de mers pe stadion. Copilul a înțeles repede că ce se aude pe stadion rămâne pe stadion.
Voi merge la meciuri pe stadion până voi ajunge în baston. Dacă veți vedea o bunicuță în tribune cu o șapcă alb-roșie și o siglă spălăcită strigând ”Oriunde merg și tot ce fac/ În față văd doar roșu-alb”, să știți că e vorba de mine!
