Zilele de marți și vineri sunt cele mai grele. Chiar când nu pică pe data de 13. Băieții au școală până la 15.00, apoi muzică până la 17.00. Dacă nu plouă, îi aștept câte două ore pe o bancă în curtea școlii de muzică, cu laptopul în brațe. Sau în mașină. Traduc, citesc sau mai bifez niște cumpărături. Apoi conduc ca bezmetica spre casă. În mod normal, drumul durează o jumătate de oră și ajung la timp s-o iau pe Iulia de la grădinița din cartier.
Dar vinerea trecută ne-a luat o oră întreagă cu toate scurtăturile mele. Uitasem că e ziua în care jumătate din București se mută pe Valea Prahovei. Eram cu băieții în mașină, mergeam spre grădiniță și treceam dintr-o coadă în alta. Ajunsesem blocați pe linia de tramvai, devenită cea de-a treia bandă a Podului Băneasa, și îmi făceam calcule în cap. Întârziam clar la grădiniță, Iulia urma să plângă că rămânea ultima, trebuia să-mi cer scuze și de la doamna că rămânea peste program din cauza mea.
Unde să oprești la toaletă pe linia de tramvai?
La 18.00 se închidea grădinița și în același timp trebuia să fiu cumva în alte două locuri. Să-l iau pe colegul lui Toma de acasă ca să-i duc pe amândoi la rugby de la 18.30, asta după ce la 18.00 l-aș fi lăsat pe Nicolae la antrenamentul de fotbal. Nu-mi ieșea nicicum să mă dedublez. În timp ce-mi storceam creierii, unul din băieți mă anunță că îl scapă tare pipi și nu mai poate să țină. Unde să te oprești la toaletă pe linia de tramvai bucșită, așteptând să faci stânga până vine cârdul de mașini nervoase din sens opus? Cântăresc avantaje și dezavantaje și trag concluzia că niște miros de pipi în mașina noastră e ultimul lucru de care mai avem nevoie. Noroc că aveam o sticlă de plastic goală în mașină și băiatul s-a ușurat. Nu credeam, dar am ajuns s-o trăiesc și pe asta.
Al patrulea copil la noi în mașină
Am ajuns într-un final la grădiniță, am luat-o pe sus pe Iulia, am demarat în trombă spre casă, am urcat să-i iau lui Nicolae un alt echipament de fotbal pentru că nu-l nimerisem pe cel bun și băiatul nu putea să apară orișicum la antrenament. Cu vreo 10 minute întârziere, am ajuns toată ciufulită și la casa colegului de rugby, care a urcat și el la noi în mașină, făcându-și loc printre cei trei copii, două ghiozdane de școală și unul de grădiniță, o vioară, un ghiozdan de fotbal, unul de rugby și alte papornițe. Sub privirile siderate ale bonei lui, care nu părea foarte încrezătoare că vom ajunge cu bine la stadion. Singur la părinți, băiatul era obișnuit cu ceva mai multă ordine.
Cu neuronii praf, căutam în minte o rețetă pentru cină
În mașină, ca de obicei, fiecare era în filmul propriu. Iulia îi recita prietenului ei imaginar o poezie inventată pe loc. Băieților le-am pus a 50-a oară teatrul radiofonic cu Ali Baba și cei 40 de hoți, iar ai mei reproduceau pe rând replicile, din două în două secunde. Al treilea băiețel, ușor dezorientat de haosul sonor, se juca cu o kendama. Eu făceam eforturi mari să nu aud nici versurile poeziei dedicate amicului fictiv, nici replicile Margianei din poveste, nici zgomotul bilei de kendama. Să încropesc cumva în minte o rețetă pentru cină. Dar neuronii îmi erau aproape prăjiți. Aș fi dat orice pentru un geam dublu despărțitor ca-n filmele americane.
L-am debarcat pe Nicolae în apropierea stadionului de fotbal și am ajuns la antrenamentul de rugby chiar înainte să înceapă. Ca boierii. Am mai intrat cu Iulia la un supermarket să fac niște cumpărături dacă tot aveam niște timp extra, iar apoi l-am preluat pe Nicolae de la fotbal. Am ajuns acasă după vreo 5 ore de stat în mașină, toată proaspătă și dornică să gătesc și să pun masa de seară.
Oana Brumă este traducător și interpret autorizat de neerlandeză și mamă a trei copii: 2 băieți de 9, respectiv 8 ani, și o fetiță de 5 ani. Simte că în social media există multă impocrizie când vine vorba de maternitate, creșterea copiilor și provocările aferente și își dorește ca, prin articolele ei, să prezinte și o fațetă mai realistă a situației.
O găsiți pe Oana și AICI.
