Târgul de Crăciun București era deschis de câteva zile, iau eu și fiul meu abia așteptam o zi potrivită de weekend să-i călcăm pragul. Voiam să mergem sâmbătă, dar a plouat ca-n povești, așa că duminică am „încălecat” pe un Uber și i-am zis scurt „la bulivar, birjar, la bulivar!”. Acolo, lumea de pe lume, dornică de colinde, tiribombe, decorațiuni și cârnați buni. Dar cum nici o magie nu e gratis, am să vă povestesc cum stă treaba cu prețurile, dar și cu neprețuitele.
Duminică, soțul meu s-a trezit răcit și amețit, așa că, spre binele lui și al altora cu care ar face baie de mulțime în Piața Constituției, l-am lăsat acasă. Am plecat eu cu David, fiul meu de 18 ani, mari amatori de senzații tari românești și tot ce ține de „Ho, ho, ho!” și „Merry Christmas!”. Aveam ceva cash la mine, aveam și cardul, ca să fie. Da, ce poate să fie?! Păi dacă omul are mintea scurtă și uită cum a fost anul trecut? Așa-i trebuie!
Neprețuitele: te încântă și nu te costă
Să fie povestea mai frumoasă și să vă fac să vă duceți și voi pe acolo, am să încep cu ce mi-a plăcut maxim, dar nu m-a costat vreun șfanț. Sincer? E frumos! Eu ador târgurile de Crăciun, oamenii adunați laolată, care nu strigă nici să cadă Guvernul, dar nici nu cer să le pice ceva din cer. Îmi plac oamenii care iubesc să iasă din casă ca să caște gura la trebuiri frumoase, chiar dacă scumpe, să facă poze, să le pună pe Facebook, să se dea rotunzi că au bifat târgul. Fix asta am făcut și eu. Pac poze de la intrare, pac poze cu bradul, pac poze la carusel, la căsuțele viu colorate, la scena de unde răsunau colinde. Vis și paradis, deși afară erau (prea) puține grade.
Neprețuitele sunt multe, credeți-mă! Sute de metri pătrați de luat la picior, de „uaaaa, ce tareee!”, de „uite-o și pe aiaaa!”, „mamăăă, ce frumos!”. Îți ia cel puțin o oră se treci pe la toate căsuțele expozanților, care mai de care mai frumoase, arătoase, gustoase. Ai de văzut. Ai de pozat. Ai de postat.
În spate roții mari, în afara perimetrului expozițional e un tir de poliție, despre care au crezusem că e pus acolo ca să ridice mașinile parcate ideal. Doamne, ce mentalitate de bucureștean venit de la țară am”- mi-am spus. Nu, acolo era ceva cu care chiar m-a dat pe spate: Poliția Română. E de mers cu cei mici acolo, pentru că te întâmpină niște agenți super drăguți, cu câteva simulatoare de accidente. Afară sunt 2 mașini de poliție cu care poți face poze. Noi am făcut cu BMW-ul, că Loganuri am mai avut și noi și știm cum e! Și cu agentul. Și cu girofarul aprins. Dacă eram copil, oamenii ăia m-ar fi convins să mă fac polițist în seara aceea.
Rezonabilele: îți permiți fără să te ia inima
E, după atâta plimbat, ce zice copilul meu? „Hai în roata mare!”. „Hai, că doar de aia am plecat de acasă!”. Coadă mare, dar mergea repede, lumea e bine organizată, faci o tură, ajungi jos, ieși pe o parte, intră alții pe altă parte. În 10 minune eram la casa de bilete. Biletul e 25 de lei, copiii sub 3 ani au acces gratuit. Hai, că 50 de de lei nu sunt un capăt de țară, îmi zic. În roată e fain tare, totul se vede fabulos de sus, merită încercată experiența asta chiar și de cardiaci, pentru că mașinăria se mișcă lent și ai timp de „uimeală” suficient.
Ne-am dat jos și mi s-a făcut poftă de un vin fiert. Stau la altă coadă, cer paharul. 14 lei. Cam cât o sticlă de 2 l la vinărie, dar nu părea nici asta vreun capăt de țară, o dată merge omu la târg, merită o licoare caldă, aromată și (ușor) amețitoare. Mai o înghițitură bahică, mai o colindă, îmi aduc aminte că bolnăviorul meu de acasă că m-a rugat să-i aduc un globuleț, ceva festiv. Mă uit la prima căsuță care mi-a ieșit în cale, globuțelul pictat manual, ceva mai mic decât palma mea: 80 de lei. Mă retrag discret, cine sunt eu să pun prețul pe artă?. Hai de aici, că nu-i de noi!
Am găsit până la urmă o inimioară împlietită din nuielușe de agățat în brad, cu niște zorzonele festive lipite pe ea, 15 lei. Bun așa, ieftin și de efect! La căsuța lui Moș Crăciun era cea mai mare coadă, dar n-am mai stat la ea, că erau multe mame cu prunci în brațe și n-ar fi înțeles că și noi avem suflete de copii. Tot mergând, David spune exact cuvintele de care îmi era teamă într-un astfel de loc: Mi-e foame!
Prețioasele: scumpe foc
Cu acel „mi-e foame” a început declinul nostru bugetar. Deși inițial voia un hot dog, pentru că nu am găsit pe unii care să ofere așa ceva (pe bune, David, hot dog într-un târg tradițional românesc?) și-a comandat o porție de cartofi prăjiți cu brânză pe deasupra, doi cârnăciori și o pită.
Scot o bancnotă de 50 de lei, o dau vânzătoarei, zâmbesc, aștept restul, la care doamna zice scurt: 68! Văzând că nu reacționez, îmi spune și-n engleză „sixty-eight”. Îmi revin, mai scot 20 de lei și plec amețită să caut o masă. Nici nu mușcă bine David din cârnat, că-i și cade o bucată pe jos. Mamă, ai grijă, tocmai ai scăpat 20 de lei! Vecina noastră de masă râde: „Ha, eu am dat 80 de lei pe o porție de sarmale, voi stați bine!”. Intervine și tipul din față cu gura plină: „Eu am dat 78 de lei pe o porție de carne la garniță cu mămăligă!”. Gata! Ați câștigat, noi am dat cel mai puțin. Noroc că n-aveau nimic de post, că mai măream și eu nota.
După ce a terminat David, i-am propus să o luăm spre ieșire și atunci primesc fatala: „Eu nu mi-am cumpărat nimic. Să-mi iau și eu ceva, ca de obicei!” Uitasem. Da, el are obiceiul să-și ia ceva „rar și prețios” din târguri. „Știu exact unde trebuie să mergem ca să completez colecția”, îmi zice.
Ține-mă, Doamne, să nu mă ducă la căsuța cu obiectele mari, sclipicioase, din metal, îmi spun, fără speranță. Fix acolo m-a dus. Și începe: „Turnul din Londra îl am, Caruselul îl am, Moșul cu sanie am. Știu! N-am biserica albă cu colindători! Pe aia o vrea anul ăsta!”
Mi-am amintit că anul trecut, când am luat caruselul, nu aveau comercianții POS și eu nu mai aveam cash suficient. N-am luat-o, iar copilul n-a dormit o noapte întreagă de focul ei. A doua zi s-a dus taică-său și i l-a cumpărat-o. (pentru cei care au de gând să ne pună la colț că avem un copil răsfățat, îi invit să intre mai întâi AICI).
Deși știam răspunsul, întreb: Cât costă biserica albă? 350! Se poate cu cardul? Da, cum să nu! Deci și-au învățat lecția. Frumos, ce să zic. Plătim, plecăm. Ne uităm unul la altul. Copilul zâmbea. Zâmbetul lui n-are preț. Când am ajuns acasă, m-a convins că a fost o zi reușită: „M-am simțit ca în copilărie, mami, îți mulțumesc!” Așadar, oameni buni, care mai credeți în minuni, luați copiii și vizitați târgul de Crăciun gata mâncați și bine îmbrăcați. De distrat o să vă distrați, de cumpărat, vă las să vă descurcați!
