Ador să merg în vacanță cu copiii mei, unul adolescent, celălalt preadolescent. Fie că este una pe Valea Prahovei, fie în destinații îndepărtate, nu dorm cu o noapte înainte ca atunci când eram la rândul meu mică și plecam cu părinții în concediu, Totuși, pe măsură ce copiii au crescut, orice plecare a devenit tot mai provocatoare. Pentru că întrebarea „Cât mai avem?” pe care o puneau la fiecare 10 minute în mașină atunci când erau mici, a devenit acum „Dar de ce trebuie să mergem noi acolo?”.
Ca părinți de copii mari, fată și băiat, cu o diferență de vârstă destul de mare între ei, organizarea vacanței este cât se poate de complicată. Nu este ușor să incluzi activități potrivite pentru doi adulți 40 + și doi copii cu interese și pasiuni diferite și, mai ales, să ne încadrăm într-un buget decent.
Anul acesta am conceput o vacanță de două săptămâni, cu mașina, care a cuprins plajă, vizita unui parc național și câteva orașe. Au fost mai multe cazări, vreo 5000 de km parcurși prin opt țări diferite. Pentru că nu avem foarte multe alte ieșiri în familie, încercăm ca în concediul de vară să cuprindem și marea, și un obiectiv istoric, precum și o experiență mai deosebită.
La început, copiii au fost încântați. Au căutat pe internet informații despre locurile în care urma să mergem și s-au declarat mulțumiți de ceea ce alesesem. Doar că deseori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și încă de la prima oprire au început problemele. Problemele lor, nu ale noastre, că noi eram încântați de tot ce vedeam.
”Ce căutăm noi aici?”
La prima oprire, la Parcul Național Plitvice, am auzit în cele 4 ore cât am străbătut traseul, de aproximativ 200 de ori: ”E prea cald. De ce a trebuit să venim aici? Nu puteam să mergem direct la plajă și gata?!” La început m-am lăsat ghidată de experții în parenting pe care i-am citit sau i-am ascultat și le-am răspuns frumos, cu subiect și predicat. Apoi, pe măsură ce înaintam, am făcut concurs de tantrumuri. Când eu, când ei.
În final, însă, toată lumea a spus că experiența a fost una foarte frumoasă și bine am făcut că am rezistat pe tot traseul. Evident, nici poze prea multe nu avem, pentru că în adolescență nu se fac decât selfie-uri aparent. I-am rugat de câteva ori să stea să îi fotografiez ca să le pot trimite și bunicilor câteva amintiri cu ei. Când se vor uita la ele peste ani și ani, se vor întreba dacă nu cumva erau acolo sub amenințarea unui pistol. Fețele lor par ale unor copii persecutați. Ah, de m-ar fi persecutat și pe mine mama cu așa vacanțe!
Oprirea următoare a fost la mare, unde am luat un apartament pentru aduti și unul pentru copii. Am fost două familii și ne-am gândit să îi lăsăm pe ei să se organizeze, pentru că de-acum sunt mari și, oricum, noi eram la o ușă distanță. După două zile de plajă și bălăceală, vine întrebarea care mi-a ridicat un pic tensiunea: ”Păi și-acum noi doar asta facem? Nu mai mergem nicăieri?”
La polul opus, într-una dintre vizitele într-un oraș din apropiere, unul dintre copii m-a întrebat când mai facem un city-break doar noi patru. Mi-a mărturisit că, de fapt, îi place cu noi în vacanță.
Vacanța cu adolescenți și compromisurile
Aparent nu era bine să vizităm, dar nici să stăm prea mult într-un loc. Între timp, copiii se distrau, râdeau, făceau glume pe care uneori doar ei le înțelegeau. Iar când aveau un moment în care își aduceau aminte că sunt adolescenți, aruncau câte o vorbă din dicționarul cu expresii de enervat părinții.
Le-am spus că noi mai avem 15 sau 20 de vacanțe, asta dacă avem grijă de noi și un pic de noroc, în care putem să ne mișcăm mai vioi, și multe locuri pe care vrem să le vedem. Trebuie să accepte faptul că alegem activități și destinații potrivite pentru toți patru și fiecare trebuie să facă un compromis. Ei acceptă că ne place să ne plimbăm pe străduțe din orașe vechi, nouă nu ni se mai pare o pierdere de bani și timp să se dea în tot felul de jocuri gonflabile. Alegem cazări cu piscină pentru ei, dar să nu mai comenteze când intrăm într-un muzeu. Apoi, dintr-un anume punct, am ales să le ignor comentariile. Și, ciudat, și plângerile au fost tot mai rare din acel moment.
- CITEȘTE ȘI: Cât de mult se ceartă cuplurile în vacanță?
La finalul vacanței, am făcut un bilanț. Copiii s-au declarat mulțumiți de tot ceea ce am făcut și am văzut. Le-ar fi plăcut totuși să stăm mai puțin, pentru că li s-a părut obositor. De aici, probabil, și toate comentariile.
Vom face schimbări și nu prea
Probabil că la anul vom gândi altfel vacanța. Nu vom face schimbări radicale, pentru că de-a lungul timpului am observat că această perioadă din an este importantă pentru noi. Încă de la stabilirea destinației, este o activitate în familie care ne face fericiți, dar ne și pune la încercare. Nu este ușor să stai peste 10 ore într-o mașină cu aceiași patru oameni. Să îți fie foame. Să ai nevoie la baie și să nu găsești benzinărie. Să stai câteva ore bune prin vămi. Să te enerveze la culme colegul de banchetă și să trebuiască să taci, că și-așa șoferul este obosit.
Cu fiecare vacanță învață să își depășească limitele. Au văzut că pot urca și pe vârful care de jos le dădea fiori. Au înțeles că nu mor de foame dacă nu ne oprim fix în secunda în care stomacul le dă primul semn că ar trebui să mănânce. Au văzut oameni din atât de multe culturi, că au început să aprecieze mai mult libertățile pe care le au. Au învățat istorie, geografie, biologie mai multă decât la școală. Au învățat să se încadreze într-un buget. Au înțeles că părinții au și ei dorințe și preferințe proprii, ceea ce a făcut ca și lor să li se pară firesc să și le exprime pe-ale lor. Avem ocazii de a rememora alte momente din familie. Ne gestionăm dorul față de alte persoane. Ne adaptăm la situații noi, unele nu tocmai plăcute. Vacanțele în familie scot din noi tot ce e mai bun și mai rău, deopotrivă. Dar altfel te cerți pe un ponton, la apus. Și parcă și împăcarea e mai dulce.
