Când vine vorba despre câtă libertate le oferim copiilor noștri, fiecare dintre noi aduce în ecuație propriul trecut. Ne raportăm la copilăria noastră, la ce ne-a fost permis sau interzis, la dorințele pe care le-am avut, la interdicții și, implicit, la fricile propriilor noștri părinți. Trăim mereu între două impulsuri: cel de a oferi mai multă libertate decât am primit noi și cel de a-i proteja de o lume mai nesigură ca oricând.
Pentru mine, una dintre marile alegeri a fost banalul – dar atât de încărcatul emoțional – „sleepover”- cum îi spun adolescenții mei. Să-ți lași copilul să doarmă în altă casă, să fie supravegheat de alți adulți, să împartă o noapte întreagă cu prieteni, dar și cu situații potențial necunoscute.
În copilăria mea, a dormi la alții era strict interzis
Când eram adolescentă, era de neconceput să dorm în altă casă decât a mea, chiar dacă era vorba de cea mai bună prietenă, chiar dacă părinții ei erau cunoscuți ai noștri, chiar dacă eram în aceeași clasă de ani de zile. Nu am întrebat niciodată „de ce?”, pentru că știam că răspunsul era un „nu” definitiv, fără explicații. Așa erau vremurile. Se presupunea că locul copilului e acasă noaptea și că părinții „buni” nu permit niciun compromis.
Copiii mei cresc într-o lume infinit mai complicată decât cea în care am crescut eu. O lume în care tentațiile sunt mai multe, dar și pericolele mai diverse. O lume în care internetul e la un deget distanță, în care „filmul de la sleepover” poate deveni un TikTok viral, iar copilăria se consumă, de multe ori, cu o viteză tulburătoare. Cumva, frica părinților mei a devenit și frica mea, pentru o vreme. Însă, la un moment dat am ales să le dau voie să stea peste noapte la prieteni. Să simtă că am încredere în ei. Să le ofer libertatea de a experimenta, dar și certitudinea că mama lor rămâne acolo – la un telefon distanță – pregătită să intervină ori de câte ori simt că au nevoie să se întoarcă acasă.
Vreau să fiu ancora lor chiar și de la distanță
Pentru mine, un sleepover e o ocazie de autonomie, dar nu o abandonare. Le spun mereu că pot merge doar dacă înainte vorbesc eu, direct, cu părinții gazdă. Nu e despre paranoia, e despre prevenție. Vreau să știu dacă părinții sunt acasă, cum se organizează lucrurile, câți copii sunt, dacă sunt și fete și băieți, dacă există reguli clare în acea casă. Nu judec familiile după stil, dar am nevoie să simt că vorbim aceeași limbă în privința siguranței.
Copiii mei știu că trebuie să mă sune când ajung. Nu accept un mesaj sec. Vreau să le aud vocea, să știu că au ajuns bine, că se simt confortabil. Și, da, am aplicații de control parental pe telefoanele lor. Inclusiv pentru fata cea mare, de 17 ani. Nu pentru că nu aș avea încredere în ea – dimpotrivă, cred că este unul dintre cei mai echilibrați și educați adolescenți pe care îi cunosc – ci pentru că o lume atât de instabilă are nevoie de ancore. Și eu vreau să fiu ancora ei, chiar și de la distanță. Să știu unde e, dacă a părăsit locul în care trebuia să fie, dacă apare ceva neprevăzut.
Reguli când copiii nu dorm acasă
Am reguli. Spuse clar, de fiecare dată. Fără alcool, fără plecat din casă noaptea, fără glume care pot răni pe altcineva. Și, mai ales, regula de aur: dacă te simți ciudat, dacă ceva nu e în regulă, dacă atmosfera te face să simți că vrei acasă – sună. La orice oră. Fără frică, fără rușine, fără certuri. Niciodată nu voi ridica tonul dacă alegi să pleci dintr-un loc în care nu te mai simți confortabil. Asta le-am repetat până au înțeles că nu e doar o promisiune, e un angajament.
Sper ca, în momentele acelea în care ceva din instinctul lor le spune „nu e bine aici”, să aibă curajul să ne sune. Și să știe că o mamă care vine noaptea, în pijamale, să-și ia copilul, e o mamă care nu are nevoie de explicații pe loc. Ci doar de liniștea că el e bine. Explicațiile pot veni a doua zi. Sau niciodată, dacă nu sunt gata să le spună.
Pe scurt, regulile noastre sunt puține, dar simple. Până acum s-au dovedit și eficiente:
- Copilul merge la somn în altă casă doar dacă părintele vorbește direct cu părinții gazdă (telefonic, nu doar prin mesaje);
- Părinții gazdă trebuie să fie acasă pe toată durata nopții;
- Se cunosc în prealabil stilul de viață și regulile familiei gazdă;
- Copilul trebuie să sune când ajunge la destinație (nu doar să trimită un mesaj) și are activă mereu o aplicație de localizare;
- Fetele și băieții dorm în camere separate (acolo unde este cazul);
- Nu este permis consumul de alcool sau fumatul, indiferent de vârstă;
- Nu se pleacă din casă după sosire, nici măcar „până la magazin” fără anunț;
- Fără glume sau comportamente care pot răni pe ceilalți (bullying, excludere, filmări nepermise);
- Copilul știe că poate pleca oricând dacă nu se simte bine și că va fi luat fără reproșuri, indiferent de oră;
- CITEȘTE ȘI: 3 lucruri pe care trebuie să le știe copilul tău înainte de a rămâne peste noapte la un prieten
Nu sunt acasă, dar totuși sunt lângă ei
Știu că mulți părinți aleg relaxarea. „Lasă-i, să se descurce singuri”, „Ce poate să se întâmple într-o noapte?” Dar eu cred că o noapte poate schimba totul – în bine sau în rău. Și că o relație cu adevărat sănătoasă cu copilul e cea în care el știe că poate pleca din orice context fără frică. Că nu e slab dacă vrea acasă. Că poate suna la orice oră, iar mama nu o să-l certe, ci o să-l ia în brațe și o să-i spună: „Ai făcut exact ce trebuia”.
Poate că îmbin trecutul meu rigid cu prezentul lor flexibil. Poate că am învățat din ambele lumi. Și poate că adevărul stă exact aici – în acel spațiu dintre libertate și protecție, în care un copil știe că poate merge singur, dar și că se poate întoarce oricând. Fără teamă. Fără rușine. Cu încrederea că acasă nu e doar un loc, ci și un om care îl va aștepta mereu cu inima și mintea deschisă.
