Tati part-time este primul film românesc lansat în 2024 și cred cu tărie că toată lumea ar trebui să-l vadă, indiferent de vârstă, de numărul de copiii, de condiție socială, de visuri împlinite sau nu în viață. De ce? Pentru că este o ca un curs intensiv de parenting, de mindfulness, de educație pe pâine, mai pe românește vorbind.
Fiul-meu, mare amator de TV și de vedete, a așteptat lansarea asta cu sufletul la gură. M-a tot bătut la cap cu Eva Măruță, Alex Bogdan, Doina Teodoru, George Ivașcu, cu „Hai, hai, hai!” și „Vreau, vreau, vreau”, iar cum eu nu prea îi refuz nimic, am acceptat să mergem la film. Nu l-am dus pe 2, cum voia el, la avanpremieră, ci pe 6 ianuarie, dar și așa era foarte aglomerat. În fine! Luăm bilete, nachos, mult sos de brânză, suc, ne cocoțăm pe ultimul rând, cum ne place nouă de obicei, și așteptam să înceapă filmul, la care am mers ca la pomul lăudat.
Așteptări mici, surprize mari
Recunosc, după că am înghițit tot felul de producții românești departe de puterea mea de ingerare a vulgarității, cu vedete de carton și pretenții de blockbuster carpatin, nu aveam prea mari așteptări nici de data asta. Am mai scris eu despre filmele văzute, majoritatea păreau mai mult un semnal de alarmă și nășteau în mine o nevoie acută de terapie, gândind, la final, că sunt o inadaptată a lumii în care trăiesc.
Filmul începe cu Iustin, un avocat mai mult ratat decât implicat în ale legii, pe care îl trezește telefonul colegului și nu alarma, într-un pat al unei anonime din Floreasca, pe care n-avea de gând să o mai sune vreodată. Zic în mintea mea: Clișeu! Bărbații sunt mitocani, bla, bla bla, femeile unelte. „Mitocanul” se duce dezmățat să-și ia o cafea de la un vânzător stradal și urlă la un copil care nu voia să bea sucul decât cu pai cu umbreluță, copil căruia mama nu știa să-i spună Nu! Hopa, zic, alt clișeu, fac ăștia mișto de parentingul modern!
De nervi, m-am înfipt în nachos-ul lui David cu sos cu brânză cu tot, să văd și ce magie conține la 40 de lei porția, ignorând faptul că nu mai am fiere de 6 săptămâni!
Nu știu cum s-a schimbat totul după primele minute și „mitocanul”m a cărui viață era un haos, precum și celelalte personaje încep să se contureze atât de bine de zici că l-au înviat scenariștii pe Caragiale și l-au pus la treabă. Iar firul narativ începe să ia la bani mărunți toate cutumele băbești care au distrus zeci de generații.
Nu mai dați cu pietre în Eva Măruță! E doar un copil!
Al doilea personaj principal este Maya, interpretată, după umila mea părere de om iubitor de filme, dar nepricepută la critica cinematografică, în mod magistral, de Eva Măruță, un copil de doar 8 ani cu doi părinți celebri: Andra și Cătălin Măruță. Am scris pe paginea mea de Facebook o scurtă recenzie, imediat după vizionare, în care am lăudat copilul, și s-a găsit imediat cineva să-mi sară în cap: „O, vai, mare vedetă Eva Măruță, că dacă nu era a cui este nu ajungea aici!”.
Așa și? Copiii vedetelor trebuie ținuți cumva cu sacul în cap, aruncați la lei, hrăniți cu pipeta să nu crească mari sau cum? Copilul ăsta chiar are talent și nu „tupeu” cum zicea distinsa mea cititoare pe care am și blocat-o de altfel, că mă cam irită de la o vreme recalcitranții cu IQ mic.
În fine, Maya intră în viața lui Iustin când avea mai mare nevoie de ea: la 35 de ani tipul părea un ratat care întârzia mereu când trebuia să fie la bară să pledeze, la ședințe, la întâlniri; ce nu avea o relație stabilă și avea drept relaxare supremă petrecerile deocheate cu străini și, mai ales, cu străine. Am aflat și motivul pentru care ajunsese în halul ăsta. Dar aici se cam termină râsul și începe plânsul. Durerea multora care au trăit pe pielea lor o astfel de dramă: el iubea de mic să deseneze, să conceapă benzi, doar că, mama lui, avocat de profesie, a insistat să facă Dreptul ca să-i urmeze cariera, spunându-i mereu că desenele lui „sunt doar niște prostii”.
Vezi tu, când nu faci ceea ce îți place în viață; ajungi să nu-ți mai iubești viața, să nu te mai iubești nici măcar pe tine și să-ți bagi picioarele în ea, să trăiești din inerție. Fix în punctul ăsta Maya intră pe ușa și în viața lui Iustin. Să-l vindece.
Parenting pe pâine și șuturi în fund
Nu vreau să vă fur plăcerea vizionării povestind tot filmul, deși mă cam mănâncă degetele, dar o să vă spun temele principale, ca în comentariile literare de la școală:
Nu ne putem crește copiii după metodele de pe vremea bunicii
Gata, nu mai merge treaba cu „Eu te-am făcut, eu te omor!”, „Marș la tine în cameră și gândește-te la ce ai făcut!”, „Taci din gură că ești obraznică!”. Nu-i batem, nu țipăm la ei, nu-i umilim! Atunci ce ne mai rămâne, o să zică unu și altul?! Îi iubim necondiționat, îi tratăm cu respect, îi ascultăm, ne facem timp pentru ei, ne punem la mintea lor.
Nu le punem etichete
Zice Maya la un moment dat „Nu-mi mai pune etichete că o să mă comport ca atare!” Unii din sală au început să râdă, mie mi s-a zbârlit pielea. De câte ori n-am spus în stânga și-n dreapta „Nu-i mai spune copilului că nu poate, că e prost, că e prea timid, că e slab, că nu se pricepe”?! Astea sunt etichete care marchează viața, mintea, sufletul și personalitatea unui copil. Îi spui că e obraznic-așa va fi; îi spui că nu poate- nici măcar n-o să mai încerce la un moment dat.
Bunicile nu sunt obligate să-și crească nepoții
Dincolo de greșeala de a-și fi împins fiul să devină avocat, mama lui Iustin are o scuză: a crezut că face ceea ce e bine pentru copilul ei. Asta era mentalitatea pe atunci. Nu merită închisoare cu executare, poate doar cu suspendare! (glumesc). Dar și ea are o dramă: a obosit să se sacrifice pentru alții, să le poarte de grijă, să se pună mereu pe locul 2, 3, 10. Și ce face? Își găsește un iubit american și pleacă într-o tabără cu niște scelerați care se uită în gura unui șarlatan ce le vinde pe cash sau card bioenergii într-o pădure.
Copiii neglijați ajung niște adulți frustrați
V-am spus încă de la început că fiecare personaj din filmul ăsta e o lecție în sine, nu? Și în cazul celor secundare e valabil. De exemplu, Amalia, interpretată de feblețea fiului meu, Doina Teodoru, care lucrează la firma de avocatură a tatălui său (tiranul, alias George Ivașcu) și toată ziua nu face decât cafele, dă din cap și flutură niște hârtii de colo colo, pentru că tatăl său nu i-a dat niciodată șansa să demonstreze că se pricepe la treburi juridice, că e capabilă de ceva serios. A transformat-o ușor, ușor într-un obiect de decor în compania lui, până când „obiectului” i-a cam ajuns cuțitul la os și s-a răzvrătit și nu s-a lăsat până numele ei n-a stat alături de al tatălui pe plăcuța de la intrare.
De ce m-a dat pe spate filmul ăsta atât de tare
„Tati part-time” poate fi văzut de oricine: bunic, tătic, mamă, adolescent. E ca o masă mare, plină cu de toate, din care orice generație găsește ceva pe gustul său. Sunt aici multe adevăruri care dor, trăite de mulți dintre noi, dar ambalate frumos în umor și ironie, descrise în cuvinte alese cu cap, ce sunt accesibile oricui.
Dacă filmul este comedie? Da. Este. Se râde de multe ori și chiar copios. Dar e mai multă educație decât într-o carte de parenting citită (apropos, când ai citit ultima oară o carte de parenting?!), e o forță a schimbării în bine care pe apucă imediat ce ieși din sală.
Dacă este o dramă? Da, este și dramă, pentru că n-ai cum să nu plângi când vezi un tătic ascuns în baie de cei trei copii, ca să aibă o clipă de liniște, dar spune cu lacrimi în ochi că e topit după ei; ori când Iustin îi mărturisește mamei că și-a pierdut bucuria de a trăi în clipa în care a renunțat la benzile desenate.
Dacă este un film psihologic? O, da, cu vârf și îndesat e psihologie pură în fiecare secvență. E de văzut cu gura căscată, de reținut și mai ales de aplicat fiecare cuvințel din acest film.
Chiar dacă aud frecvent că „fiecare își crește copilul cum vrea” (mă scoate din minți vorba asta!) ori că „pe vremea nu erau atâția experți în parenting și am crescut mari” ori „cel mai bun psiholog era papucul mamei ori cureaua tatălui”, ei bine, adevărul e că avem nevoie de repere. Avem nevoie să ne mai tragă cineva de mânecă când călcăm în străchini, să ne spună că trebuie să mai punem mâna pe o carte despre creșterea copiilor sau măcar să ne amintească faptul că vremurile s-au schimbat și că e important să ne creștem copiii „pe vremea noastră”.
