Ați încercat terapia de cuplu prin râs?

TOTUL DESPRE MAME
Femeile vin de pe venus / Totul despre mame

Femeile vin de pe venus / Totul despre mame„Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut”, de Simona Tache și Mihai Radu (Editura Trei, 2013)

Se spune că umorul poate salva o relație. E posibil să ne poată salva și de încălzirea globală și eventuala dispariție a planetei, dar nu asta ne doare pe noi acum. Sărbătorile s-au terminat și, deși unii dintre voi s-au odihnit și relaxat, pun pariu că multe cupluri au găsit de Sărbători ocazia unui mic meci conjugal. Aceleași replici, aceleași reproșuri, aceiași ciorapi aruncați în ghiveciul de flori și aceleași amenințări: „De data asta chiar mă duc la mama!”

Dar pentru că oamenii vorbesc prea rar, preferând să se certe apropo de ceea ce îi nemulțumește cu adevărat la partenerul lor, șansa de a trece râzând peste anumite, să le numim tehnic, nepotriviri de caracter este ratată.

Iată ce vă propun eu: luați de pe raft cartea Simonei Tache și a lui Mihai Radu și aflați cât de mult, cât de tare, cât de zgomotos puteți să râdeți de defectele voastre și ale partenerului vostru. Suficient de tare cât la următoarea pereche de ciorapi găsiți în cutia cu legume să vă apuce râsul, nu plânsul!

Dacă nu sunteți cititoare fidele ale Cațavencilor, acolo unde Simona și Mihai și-au făcut ucenicia și au publicat în foileton acest (aproape) roman de dragoste epistolar, s-ar putea să aveți nevoie de o perioadă de adaptare la felul lor de a scrie și glumi. Ați putea, de pildă, să începeți să citiți câteva texte ale Simonei, trecând cu indiferență peste variantele lor masculine, scrise de Mihai.

Atenție, se râde cu lacrimi!

Vă și văd din cap aprobatoare citind că „Bărbatul își atinge rapid gradul maxim de maturitate (nu mai târziu de vârsta de 5-6 ani) și rămâne așa, la apogeu până moare de bătrânețe.” Sau râzând cu lacrimi citind de ce adoră bărbații pozele penibile (cu găleata de gunoi în cap, dacă e posibil), de ce nu le prea place să se spele, de ce nimeresc mereu cu greu drumul spre casă și de ce sunt gata să facă moarte de om de fiecare dată când un fost iubit de-al Ei trece prin fața blocului.

Și, abia după ce veți râde bine de Ei, vă recomand, dragele mele, să luați aer în piept și să aflați cum se vede feminitatea de peste gardul masculin. Veți înțelege cum arată pentru ei lupta noastră cu kilogramele în plus („Cum îți dai seama, dacă vezi două schelete stând de vorbă, care dintre ele e de femeie? Ăla care se vaietă că a cam pus pe el”) sau chiar lupta cu mâncarea („Femeile nu mănâncă, asta se știe. Ele ciugulesc, gustă, iau câte-o gură, își înmoaie limba, cum vreți să spuneți. Cert este că ele nu mănâncă”). Știu că vă veți crispa la început, dar de la primul zâmbet pe care nu-l veți putea reține, calea armoniei în cuplu e deschisă.

Suprinzătoare sunt totuși momentele în care rolurile par să se inverseze. Ce altceva am putea crede citind următoarele: „Orglios și gelos prin esență, bărbatul nu suportă gândul că nu el a creat lumea. Tot ce i-a rămas în domeniul creației, s-a gândit, este Dezordinea. Iar în această chestiune și-a dat seama încă din copilărie că are un cuvânt greu de spus.” Asemenea fraze scrise de El, nu pot fi, desigur, decât un autodenunț spontan. Cum îi mai poți acuza că sunt incapabili să își pună rufele murdare în coșul cu rufe când cearta lor este cu Creatorul Lumii?

„Cine face glume despre dezorientarea spațială a femeilor nu l-a cunoscut pe soțul meu.”

Se va întâmpla să vă recunoașteți ba în pesonajul feminin, ba în cel masculin. Eu am pățit-o destul de des. Glumele despre dezorientarea spațială a femeilor, de pildă, nu le-am înțeles niciodată. M-am gândit mereu că cei care fac glumele astea nu l-au cunoscut pe soțul meu.

Dar e de-ajuns să schimbați genul personajelor pentru a reintra în poveste. Dacă este ceva ce am înțeles din această cartea este că defectele nu au gen masculin sau feminin. Defectele sunt universal umane. Iar faptul că reușim, de mii, de zeci de mii de ani să trăim în cupluri sau comunități alături oameni la fel de plini de defecte ca și noi, ei bine, abia acesta este un adevărat miracol!

Dacă Simona Tache și Mihai Radu ar fi scris cartea asta peste 20 de ani, ar fi fost obligați să o scrie gender free, fără referiri la genul feminin, masculin sau neutru al celui care se rătăcește în propria bucătărie sau își spală șosetele la mașina de spălat vase. Într-un fel e mai bine că s-au grăbit. Sunt atâtea lucruri care sunt clădite prost pe lumea asta încât e bine să ne reamintim de cele care sunt clădite bine. Bărbații și femeile nu sunt greșiți, sunt pur și simplu diferți. O carte care ne reamintește că diferențele dintre oameni pot fi tratate cu umor în loc de ostilitate, zâmbete în loc de priviri piezișe, hohote de râs în loc de hotărâri de divorț.

Dorința mea pentru 2014? Să râd mai mult, desigur!

P.S. Înainte de a vă hotărî să o cumpărați, o puteți răsfoi aici.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa