Despre familie, maternitate și echilibru. Lecții învățate de la Michelle Obama

Veronica Guzun, redactor
Cartea ”Povestea Mea” de Michelle Obama

Cartea ”Povestea Mea” de Michelle Obama, cu ale ei mai bine de 600 de pagini, poate părea groasă, dar ascunde între file valoroase povești despre ce înseamnă familie, maternitate și cum, ca femeie, poți găsi echilibrul fin între serviciu și casă, fie ea și Casa Albă.

Cărțile scrise de celebrități pe cât sunt de populare pe atât nu inspiră totală încredere. Pe deoparte, pentru că, adesea, sunt scrise de altcineva pe baza poveștilor spuse de persoana care la final semnează cartea, pe de altă parte, ajunse la un anumit statut, aceste persoane sunt foarte atente la imagine și cern meticulos tot ceea ce urmează să apară public, deci, cumva nu le simțim complet sincere. În același timp, asemenea cărți deschid măcar puțin porțile către un univers la care avem acces in doze infime prin știri și can-can-uri și ne-am dori să aflăm mai multe, din prima sursă, dacă se poate.

Fosta Primă Doamnă a Statelor Unite a reușit să cucerească multe inimi printr-un mix de căldură feminină, autoritate, inteligență și simplitate, iar cartea ”Povestea Mea” de Michelle Obama le înglobează foarte elegant pe toate acestea, așa că simțim din plin vocea autoarei. Încă de la început, descoperim un copil ambițios și foarte organizat care de la patru ani a dorit să facă lecții de pian.

Cartea ne poartă prin toate etapele vieții lui Michelle Robinson, devenită Obama: elevă silitoare, studentă dintr-o rasă minoritară atât la Princeton, cât și la Harvard, avocată în căutarea unei misiuni care să aducă mai mult sens activității ei, iubita organizată a unui tânăr sclipitor, dar dezordonat, soție de tânăr politican, femeie doritoare să aibă copii care trece printr-un șir lung de fertilizări in vitro, mamă obosită cronic într-o ”calibrare permanentă” (cum a numit ea starea de balans fragil între seviciu și familie), parteneră activă – analizată de la gesturi la cercei – în campania prezidențială a soțului, primă doamnă dornică să aducă salate de crudități și sport în viețile copiilor americani, dar și mamă atentă ca cele două fiice să se bucure, în măsura posibilității, de o copilărie obișnuită într-un context neobișuit și apoi povestitoare ieșită pe veranda casei fără să mai fie însoțită de Serviciile Secrete și fără să fie nevoie să spună unde merge – toate într-o singură carte.

O să vă las vouă plăcerea să descoperiți poveștile savuroase din spatele tuturor acestor etape, cum ar fi că, atunci când a decis să-și facă breton, a trebuit să aibă mai întâi aprobarea echipei de comunicare și imagine a soțului, și multe altele asemenea, dacă veți avea curiozitatea să citiți cartea ”Povestea Mea” de Michelle Obama. Însă ce voi face va fi să extrag mai jos câteva scurte fragmente cu care am rezonat în mod special și care definesc viața ca femeie, ca mamă, ca angajată, ca partener într-o căsătorie și, adesea, ca toate în același timp. Nu suntem niciuna dintre noi Prime Doamne a vreunui stat, dar suntem Prime Doamne in familia noastră, deci chiar și din această perspectivă ”Povestea Mea” de Michelle Obama poate fi pe alocuri și povestea noastră.

Despre încredere în sine

”La începutul anului terminal la Whitney Young (n.r. Liceul la care mergea Michelle Robinson) m-am dus la o primă întâlnire obligatorie cu consilierul școlar la care fusesem repartizată să discutăm despre facultate. Nu pot să vă spun prea multe despre consilier, pentru că, deliberat și aproape instantaneu, mi-am șters această experiență din minte… Nu-mi amintesc dacă s-a uitat pe foaia mea matricolă înainte sau după ce am anunțat interesul de a mă alătura fratelui meu la Princeton, în toamna următoare…Deoarece, pe bună dreptate sau nu, mintea mea a rămas blocată într-una din propozițiile spuse de femeia aceea. ”Nu sunt sigură”, mi-a spus ea cu un surâs protocolar, dar superior, ”că ai material de Princeton”… Dar așa cum am mai spus, eșecul este un sentiment instalat cu mult înainte să fie un rezultat real… Dacă m-aș fi hotărât să o cred, sentința ei mi-ar fi sfărâmat din nou încrederea în mine, reînviind vechiul refren: ”nu faci suficient, nu faci suficient”… Nu aveam să las opinia unei singure persoane să distrugă ceea ce credeam că știu despre mine însămi”.

Acest ”Nu faci suficient” cu variabila ”Nu faci suficient de bine” este caria ce roade conștiința multor persoane, iar când jonglezi cu mai multe roluri: mamă, angajată, soție, parcă refrenul acesta sună și mai zgomotos. Am admirat la Michelle Obama alegerea conștientă de a nu lăsa frica de eșec să îi stea în calea ambiției, chiar la început de drum.

Despre terapia de cuplu, validări și propria fericire ca prioritate

”Aceasta s-a dovedit a fi, pentru mine, marea revelație privitoare la consiliere (n.r. de cuplu). Nu a fost vorba de nicio validare, nu s-a luat partea numănui, când venea vorba de dezacordurile noastre, dr. Woodchurch (n.r. Consilierul) nu avea să acorde niciodată votul decisiv. Era, în schimb, un ascultător empatic și răbdător, conducându-ne pe fiecare prin labirintul sentimentelor noastre și având grijă să scoată cuțitele din răni… Încet, de-a lungul orelor de stat de vorbă, nodul a început să se desfacă… Am început să observ cum alimentam părțile cele mai negative din mine însămi, prizonieră a ideii că totul era nedrept, și căutam apoi cu asiduitate, ca un avocat care studiase la Harvard, să strâng dovezi în favoarea fiecărei ipoteze. Acum încercam o ipoteză nouă: era posibil să mă ocup mai mult de propria fericire decât îmi dădeam voie să o fac… Acesta a fost punctul meu de cotitură, momentul în care m-am oprit singură.”

Fragmentul de mai sus mi-a reamintit vorba înțeleaptă a mamei mele: o mamă fericită are copii fericiți. Momentele de răsfăț personal au o mare componentă de altruism, pentru că aduc echilibru emoțional mamei și, prin oglindire, copiilor ei.

Maternitatea și sentimentul de vină

”Cam în această perioadă am dus-o pe Malia la pediatru, pentru un control pe care îl făcea la intervale între trei și șase luni, ca să urmărim astmul de care suferea din copilărie. Astmul era sub control, dar doctorul m-a atras atenția asupra altei probleme – indicele corporal al Maliei, un indicator de sănătate care ținea cont de înălțime greutate și vârstă, începea să crească… Dacă nu schimbam unele obiceiuri, putea să devină cu timpul o problemă reală, mărind riscul de hipertensiune și de diabet zaharat de tip 2… Medicul m-a asigurat că problema era și des întâlnită, și rezolvabilă. Rata obezității infantile era în creștere în toată țara… Vestea a căzut peste mine ca un bolovan printr-un vitraliu. Mă chinuisem atât de mult să mă asigur că fetele mele erau fericite și împlinite. Unde greșisem? Ce fel de mamă eram dacă nici nu observasem schimbarea?”

Cred că acesta este primul nostru instinct ca mame, să ne punem la îndoaială competențele la fiecare cumpănă prin care trece copilul.

Prietenia între mame

”Maternitatea, însă, a adus cu ea și câteva prietenii minunate. Reușisem să intru în legătură cu mai multe femei de carieră și să formăm un fel de grup social de discuții și de implicare activă… Câteaodată, sâmbătă după-amiază lăsam pur și simplu toată liota de copii în camera de joacă a cuiva, iar noi deschideam o sticlă de vin. Toate aceste femei erau educate, ambițioase, dedicate copiilor lor și, în general, la fel de nedumerite ca mine despre cum să te ocupi de toate odată… Cele mai multe trăiam într-o stare de calibrare permanentă, intervenind într-un domeniu al vieții cu speranța să aducem mai multă stabilitate în altul”.

Acesta e fenomenul pe care îl denumesc adesea ”mama caracatiță” obligată să jongleze cu toate și să nu-i scape nimic. Se pare că această ”calibrare permanentă” starea în care trăiesc mamele de pretutindeni.

Separarea vieții de familie de cea profesională

”Barack, care a fost întotdeauna bun la separarea vieții de familie de cea profesională, reușea să fie admirabil de prezent și de atent atunci când era cu noi… Bin Laden nu era invitat la cină, așa cum nu a fost criza umanitară din Libia, și nici republicanii din Tea Party. Aveam copii, iar copiii aveau nevoie de spațiu ca să vorbeacă și să crească. Timpul petrecut în familie era unul în care marile preocupări și problemele urgente erau reduse brusc și nemilos la lucruri fără importanță, lăsând loc mărunțișurilor din viața noastră personală.”

Iată o mare lecție pentru mine. Masa în familie e doar pentru familie, nu și pentru cei care ne-au umplut ziua cu supărări și stres.

La final, din nou despre prietenia între femei

”Învățasem cu mulți ani în urmă să îmi țin aproape prietenii adevărați. Încă mai aveam legături strânse cu prietenele cu care mă întâlneam în zilele de sâmbătă la Chicago, pe vremea scutecelor, când copiii noștri aruncau voioși cu mâncarea de la înălțimea scaunelor lor speciale în care erau hrăniți, iar noi eram atât de obosite încât ne venea să plângem. Erau prietenele mele care mă ajutaseră să răzbesc, făcându-mi cumpărăturile când eram prea ocupată să ajung la magazin, luându-mi fetele la balet când eu eram în urmă cu lucrul sau, pur și simplu, aveam nevoie de o pauză… Prieteniile între femei, așa cum vă poate spune orice femeie, sunt clădite din mii de gesturi mărunte ca acestea, schimbate de la una la alta, iar și iar”…

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa