O dată în viață trebuia s-o fac și pe asta! Sunt un copil captiv într-un corp de adult, sunt un om responsabil ziua, dar care noaptea doarme cu pijamale cu personaje Disney și cu un unicorn de pluș în brațe. Echilibrul meu vine tocmai din latura asta infantilă pe care o hrănesc constant și n-o las să moară indiferent ce mi se spune în stânga și-n dreapta. Bărbatu-meu știe că așa m-a luat și sunt greu de schimbat, fiu-meu a înțeles cum stă treaba cu inocențele mele, așa că, la început de februarie, în vacanța noastră la Paris, am alocat o zi întreagă vizitei la Disneyland.
Am ajuns la Paris din întâmplare. Mereu visam la orașul iubirii, dar niciodată n-am pus pe hârtie dacă ne-am permite o așa vacanță. În iarnă ne tot uitam după oferte și a apărut un zbor dus-întors cu date fixe la compania Ryanair. David, ajuns la 19 ani, ne tot amintea din când în când că TREBUIE să ajungă la Paris. 1000 de lei toți trei, dus-întors, între 1 și 5 februarie. Da, am scris bine. Lei, nu euro. Aveam în cont banii ăștia, am luat biletele pe loc, fără să ne mai gândim că trebuie cazare, plimbare, mâncare. Aveam avion, important era să ajungem acolo.
Magie curată, mon cher
Hai că vă zic pe scurt cum a fost, în mare, la Paris, că vreau să ajung mai repede la partea cu Disneyland. Copilul meu are o listă de capitale europene în care vrea să ajungă în viața asta. Parisul a fost mereu capăt de listă, dar a ajuns ba la Roma, ba la Istanbul, ba la Londra. Credeam că e prea scump, că e supraevaluat, că e mizerabil (ziceau unii), că sunt proteste prea multe (am văzut la știri).
Am mers aproape 34 de kilometri pe jos și Dumnezeu știe câți cu transportul lor în comun, care e foarte bine pus la punct. Am bifat tot ce era de bifat în materie de obiective. Am mâncat tot ce se putea cu brânză (există chiar și hotdog cu brânză în Franța!), pâine, croissante, chiar și-n supa de ceapă era brânză din belșug.
În fine, n-am ratat nimic nici din centru, nici din periferii, ca să luăm pulsul ca la carte. Nu ne-a făcut nimeni la buzunare, n-am găsit mizerie la metrou, am mers și cu trenurile lor, și 100% inima s-a umplut de bucurie în fiecare colțișor vizitat. În fine, în penultima zi ne luasem bilete de pe Booking pentru parcul Disneyland Paris. Un cadou pentru copilul din mine, pentru fiu-meu și pentru soțul meu care, între noi fie vorba, nu era chiar convins că merită banii și drumul până acolo. Din 5 zile cât am stat, patru au fost cu soare, în una singură a plouat mărut până la prânz și aceea era ziua în care aveam bilete la cel mai vizitat parc de distracții din Europa.
Cum am ajuns la Disneyland Paris și cât a costat întreaga „afacere”
Parcul este în afara orașului. Am înțeles că există un autocar direct, dar cel mai simplu e cu un tren, numit RER, cu indicativul A. L-am luat chiar de la capăt, de la stația Nation. Un bilet costă 2,5 euro, deci cu 7,5 euro dus și tot atât la întoarcere, am ajuns la pomul lăudat.
Biletele de acces le-am cumpărat cu câteva zile înainte de pe Booking. Prețurile diferă de la o zi la alta, noi am plătit pe unul 56,3 euro. Sunt și mai scumpe și mai ieftine, depinde când te nimerești acolo. Asta e prețul pentru un parc. Acolo sunt, de fapt, două: Disneyland Park și Walt Disney Studios. Al doilea l-am sărit din lipsă de timp, economie de bani și pentru că eu visam să văd castelul Disney, ăla din genericul tuturor filmelor, desenelor, și ăla la care mă gândesc când îmi sună telefonul, că ringtone-ul meu e fix jingle-ul Disney.
Cu RER am făcut cam 40 de minute din oraș, merge repede, vine des, e de fapt un tren cu etaj care leagă zona asta de Paris și trece prin câteva orășele și sate (mă rog, numai sate nu sunt!), iar stația finală, Marne-la-Vallée/Chessy, e locul de coborâre. Când am ajuns noi ploua mărunt, dar nu ne-am descurajat. Am scos umbrela, ne-am tras pe cap glugile de la geci și fuga spre intrare. Fiind început de februarie, intrarea nu era chiar atât de aglomerată, dar, ca prin magie, la o oră de la sosirea noastră era doldora de lume.
Da, magia există. Și e în Disneyland
O să las multe poze mai jos, ca să înțelegeți de ce am rămas cu gura căscată încă de la intrare, e foarte posibil să nu găsesc acele cuvinte care să transmită ce am simțit cât am stat acolo. Totul este plin de viață, de culoare, muzica e prezentă peste tot și te poartă în lumea fabuloasă a poveștilor, clădirile sunt coborâte din poveștile cu care am crescut, iar la atracții aș fi așteptat și o zi întreagă să-mi vină rândul.
Prima oprire? Evident, castelul. Castelul ăla roz, ireal, pe care l-am văzut de mii de ori pe ecran, dar care în realitate e… mai mare, mai strălucitor, mai „nu pot să cred că sunt aici”. Am intrat în el ca într-un muzeu de basm. Înăuntru e povestea Frumoasei din Pădurea Adormită, spusă în vitralii, tapiserii, lumini calde. Mergeam încet, de parcă dacă făceam pași mari se rupea vraja. Apoi, am fugit (la propriu) în labirintul din Alice în Țara Minunilor. Garduri verzi, poteci întortocheate, fundături, inimioare, personaje colorate ascunse pe după colțuri. La un moment dat nici nu mai știam unde e ieșirea și nici nu ne păsa. Râdeam ca trei copii scăpați de la grădiniță.
Eu și David ne-am urcat și în ceașca de ceai care te învârte de-ți sună…ceaiul în cap! Ne-am învârtit și noi, și ceștile, și lumea, și la final ne-am dat jos amețiți și fericiți. Soțul, mai responsabil din fire, ne aștepta jos cu privirea aia de „v-am zis eu”, dar cu zâmbetul până la urechi și cu multe poze și video făcute.
Ne-am dat în carusel, din ăla clasic, cu cai frumoși, muzică de poveste și senzația că timpul chiar poate să meargă înapoi. Și am urcat în trenul care înconjoară parcul, o plimbare liniștită în care vezi decoruri inspirate din istoria Americii, peisaje, personaje, detalii la care altfel n-ai ajunge. A fost pauza perfectă între două reprize de copilărie intensă. La toate astea, intri cu biletul de la intrare. Nu mai scoți portofelul la fiecare atracție. Doar răbdarea, dacă e aglomerat. În rest, te urci, cobori, râzi, repeți.
Cât costă să fii copil… cu cardul de adult
Recunosc, intram în magazine „doar să ne uităm”. Așa începe orice poveste scumpă. Magazinele sunt o atracție în sine: lumini calde, rafturi pline de personaje, muzică, miros de dulce și nostalgie. Prețurile? Mai omenești decât mă așteptam. David și-a luat un hanorac albastru cu Disney pe care am dat 66 de euro și, sincer, arată atât de bine că l-aș fi purtat și eu. Cafeaua era cam 3,5 euro- preț de oraș mare, nu de parc de distracții. O porție mică de cartofi prăjiți: 4,5 euro. Nu puțin, dar nici tragedie. Plătești, de fapt, experiența de a mânca niște cartofi în timp ce pe lângă tine trece Mickey.
Sunt dulciuri tematice, jucării, urechi de Minnie, sabii laser, căni, tricouri, globuri, brelocuri; fiecare lucrat cu atâta atenție că te trezești spunând „lasă, că nu mai bem o cafea la Paris și îl luăm pe ăsta”. Și dacă tot am intrat „doar să ne uităm”, hai să vorbim concret și despre prețuri, că știu că asta interesează pe toată lumea. Urechile de Minnie sau Mickey pornesc cam de pe la 25–30 de euro, în funcție de model și cât sclipici au pe ele. O cană clasică, cu personaje Disney, e în jur de 12–15 euro, iar tricourile pentru copii încep de pe la 20–25 de euro, cele pentru adulți sar mai degrabă spre 30–35. Jucăriile de pluș mici sunt cam 18–22 de euro, iar cele mari, de îmbrățișat serios, pot ajunge lejer la 35–45. Nu sunt chilipiruri, dar nici prețuri de speriat dacă îți alegi un singur „trofeu” din ziua aia magică.
Adevărul e că nu cumperi doar un obiect. Cumperi momentul în care l-ai ținut în mână, muzica din fundal și starea aia de „nu-mi vine să cred că sunt aici”. Cum am plecat eu, de exemplu cu paharul de cafea pentru simplul motiv că are castelul pe el și e branduit!
Și totuși, cel mai scump lucru a fost emoția
La un moment dat, m-am oprit în mijlocul unei alei, cu muzica în fundal, oameni zâmbind peste tot, copii care țipau de bucurie, și mi-am dat seama că nu mă mai doare nimic. Nici spatele, nici grijile, nici lista de lucruri de făcut când mă întorc acasă. Parcă cineva apăsase pe pauză la viața de adult și dăduse drumul la varianta demo, aia fără facturi și responsabilități.
Pentru mine, ziua asta a fost o întoarcere la mine însămi. La fetița care credea că totul e posibil, care vorbea cu jucăriile și era convinsă că într-o zi o să intre într-un desen animat. Am simțit o bucurie curată, din aia care nu vine din lucruri mari, ci din lumini, culori, muzică și din faptul că ai lângă tine oamenii tăi.
La David a fost altfel, dar la fel de puternic. La 19 ani, e la granița aia ciudată dintre copilărie și „sunt adult, mă descurc singur”. L-am văzut râzând fără rețineri, făcând poze la orice colțișor, entuziasmat de parcă avea din nou câțiva ani și era lipit de Disney Junior. Și cred că pentru el a fost important să vadă că și noi, părinții lui, ne putem bucura ca niște copii. Că nu suntem doar cei care plătesc bilete, ci și cei care se dau în cești de ceai până amețesc.
Și Florin… aici e partea mea preferată. Omul care plecase cu gândul „bine, hai, dacă tot suntem aici” s-a trezit că zâmbește la parade, că se uită atent la decoruri, că face glume la coadă la atracții și că intră în magazine spunând „uite ce tare e asta!”. La un moment dat, l-am prins privind castelul luminat seara, fără să zică nimic. Și am știut. Și el își dăduse voie, măcar pentru o zi, să fie copil. Așa cum nu mai fusese de foarte mult timp.
Timpul a trecut fără să-l simt. Am intrat dimineața și, când ne-am uitat la ceas, se făcuse seară și luminile se aprindeau peste castel. Eram obosiți, cu picioarele praf… și totuși aș mai fi stat. Pentru că, dincolo de carusele și magazine, locul ăsta îți dă ceva ce nu poți pune într-o pungă de suveniruri: permisiunea să simți. Să te bucuri fără explicații. Să râzi fără să te întrebi dacă „se cade”. Și, sincer? La 48 de ani, a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care mi le-am făcut vreodată.
