Scrisoare pentru mama. „De la tine am învățat să nu mă dau bătută când viața încearcă să mă pună la pământ”

Se spune că nu contează anii din viața ta, ci viața din anii tăi. Mă uit la mama să o văd tot cu ochii mei de copil și ea e puternică, tânără și de neclintit în fața greutăților vieții.

Georgiana Mihalcea, redactor
scrisoare pentru mama
De aș putea, aș opri timpul în loc și aș păstra-o pe mama veșnic tânără. FOTO: Arhivă personală

Mama împlinește anul acesta 72 de ani și eu o văd la fel de tânără ca atunci când eram copil. Spre rușinea mea, n-am scris niciodată o scrisoare pentru mama mea, deși pentru alții am făcut-o, fără ca ei să aibă valoarea sa. În mintea mea, sunt tot copil, copilul ei, iar EA e la fel de puternică, de ageră, de plină de energie ca pe vremea când mă învăța să vorbesc ori când mi-a pus stiloul în mână întâia oară. Martie e luna ei, pentru că-n cea de-a treia zi din luna a treia a anului s-a născut ea: mama mea.

Mama s-a născut în satul Cosmești, din județul Teleorman, Vlașca numit pe vremea ei. Și-a iubit atât de tare locul natal, încât abia l-a părăsit câțiva ani să facă liceul pedagogic în Turnu Măgurele și să se întoarcă tot acolo să le fie dascăl copiilor din comună. Când era mică, visa să devină inginer agronom, să aibă un cal alb și o șaretă cu care să colinde câmpurile, dar moartea tatălui ei, când era abia o copilă, a făcut-o să-și schimbe visurile. A devenit învățătoare și, mai apoi, preoteasa satului.

Amintiri din Cosmești

Născută în ‘52, la câțiva ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, a trăit cu bucurie tot ce i-a oferit viața simplă de la țară. Înconjurată de iubirea părinților și de înțelepciunea bunicilor paterni, a iubit pământul, animalele, plantele, pădurea și familia. Acestea i-au fost valorile pe care le-a moștenit de la ai ei, cu ele în suflet ne-a crescut și pe noi. Pe vremea ei, nu multă lume ajungea la oraș ca să învețe carte, dar ambiția părinților săi au dus-o departe de casă, la liceul din Turnu Măgurele, unde s-a pregătit să devină dascăl.

Mi-a povestit mereu cu drag de copilăria și adolescența petrecute în Cosmești. Știe și acum, în detaliu, unde ducea vacile la păscut și la adăpat, își amintește cum bunica ei îi frigea cârnați în sobă, cum bunicul punea racii la uscat la streașina casei, cum părinții o așteptau cu lacrimi în ochi să vină în vacanțe acasă. Când a venit electricitatea în sat, mama asculta operă la un radiou improvizat cu niște fire întinse prin toată curtea, probabil o invenție a fratelui ei, electrician.

Nimic din ce a trăit n-a dat uitării și azi are sufletul plin de comorile copilăriei sale și ni le mai spune nouă, din când în când, dacă se ivește vreo ocazie. Căci mama a mai învățat o lecție importantă în copilăria sa: modestia. Niciodată n-a vorbit cu laudă despre sine și nici nu a întrerupt poveștile altora pentru a o spune pe a ei.

Rând pe rând, timpul ori boala i-au răpit pe toți cei dragi din copilăria sa: tatăl, bunicul, bunica, mama și apoi pe Gheorghe. Într-o zi a trecut pe la poarta casei copilăriei sale și n-a mai avut cine să-i deschidă, ca odinioară. Dar nici atunci n-a plâns…

Învățătoarea satului a adus preotul satului

Părinții mei s-au căsătorit foarte repede după prima întâlnire. Poate n-a fost la început vreun „love story” al zilelor noastre, dar, în scurt timp, au ajuns una dintre cele mai respectate familii din sat. Tata a devenit preotul satului ei natal, iar mama, copilul ce pe vremuri era „Tanța a Frusi” (pe bunica o chema Eufrusina, zisă Frusa), a devenit „coana preoteasă”.

Apoi am apărut noi: eu, Claudius după 1 an și 2 luni, Tibi după 14 ani. Și părea că Raiul poposește de ceva timp la noi acasă. Mama era un om împlinit: mereu o auzeam spunând că noi, cei trei copii ai săi, îi suntem averea cea mai de preț. Sincer, până să devin și eu mamă, nu prea îi înțelegeam bucuria asta, dar, după ce l-am născut pe David al meu, am înțeles cât de mult te împlinește un copil.

Când eram mici, îmi amintesc că spuneam „biserica tatei și școala mamei”, pentru că ei erau eroii noștri, tineri, puternici, frumoși și drepți, chiar dacă uneori ne păreau severi. Târziu am înțeles că „parenting-ul” pe vremea noastră presupunea să pupi copilul în somn și când e treaz să-i amintești mereu că trebuie să fie un om drept în lumea asta. Așa am crescut eu și frații mei, la adăpostul unor oameni puternici, modele în comunitatea lor, oameni simpli la ei acasă. Până într-o zi, când tata a trecut în lumea celor drepți după o suferință pe care nu a meritat-o.

Nu credem că tu, mamă, vei ști să trăiești fără tata

Din 2006, mama a trebuit să învețe să trăiască fără tata. Eu și Claudius ne mutaserăm deja la casele noastre, dar ea i-a fost lui Tibi (care avea doar 14 ani atunci) și mamă și tată și a continuat să țină aprinsă flacăra puterii acasă.

Nu s-a plâns niciodată că îi este greu, n-am văzut-o niciodată neputincioasă, a mers înainte, ca zmeul din poveste, și ne-a arătat ce înseamnă să nu te lași bătut când viața încearcă să te pună la pământ. De aceea îi spunem, de mici, „Mama Zmeilor”.

Eu am văzut mai departe în ea și pe tata, pentru că, nici acum, la aproape 18 ani de la ziua în care am rămas orfană, nu-i pot vedea separați: în ea e și mama și tata, și ei sunt la fel de tineri, frumoși și puternici în inima mea.

De atunci, a tot trecut prin multe: Tibi a treminat liceul și două facultăți, are și el familia lui și locuiesc împreună cu ea; mama a învins cancerul și a supraviețuit unui infarct; s-a pensionat și s-a întors la pasiunea ei din tinerețe: plantele și animalele.

Mama e un om cum rar se nasc, probabil, pe lumea asta și sper să fi moștenit și eu măcar un strop din puterea ei de a trece peste toate. E imposibil ca tot ce a trăit până azi să nu fi lăsat răni adânci în inima și-n corpul ei micuț, dar, cu toate astea, n-am auzit-o vreodată să spună că-i e greu, că nu mai poate, că nu mai vrea. Nu. În inima ei e multă liniște, credință și o energie nesecată, din care ne hrănim toți cei care o cunoaștem.

Scrisoare pentru mama: „Când ți-au trecut tinerețile, mamă?

Mama mea împlinește anul acesta 72 de ani, dar eu încă îi mai simt mâinile în părul meu când se chinuia să-mi prindă codițe pentru școală și să-mi pună pampoanele; parcă ieri o vedeam în fața clasei mele predându-mi primele litere, căci mi-a fost și învățătoare; simt și acum gustul mâncărurilor de duminică, făcute de ea cu dragoste din tot ce creștea pe lângă casă; o văd, în capătul uliței, făcându-mi cu mâna lângă tata și rugându-se să-mi fie bine în lumea mare, pentru care mi-am lăsat casa părintească.

Când ți-au trecut tinerețile mamă? Când ți-a încărunțit părul și cum de am lăsat eu să se întâmple asta? Știi, mamă, dacă aș avea o putere supraomenească aș face ca mamele să fie mereu tinere, să împletească codițe și să facă duminica prăjituri din caietul vechi scris de mână. Aș face ca timpul să se oprească în loc și să le țină în viața copiilor lor mereu tinere, puternice și iubitoare.

Iartă-mă mamă, că te-am lăsat să încărunțești, să obosești, să te doară durerile mele, când tu le ascundeai pe ale tale. Iartă-mă că nu ți-am ascultat toate sfaturile, că au fost zile în care nu te-am sunat și că n-am luptat mai mult cu timpul, să nu treacă atât de repede.

Poate nu ți-am spus niciodată cât ești de importantă pentru mine, dar o fac azi, prin această scrisoare pe care o să o citească o țară întreagă. Sunt parte din tine, mamă, și-ți mulțumesc pentru că m-ai făcut omul care sunt azi. Dacă tu nu erai puternică, n-aș fi fost nici eu; dacă nu tu știai cum să te descurci cu poverile, m-ar fi copleștit și pe mine; dacă tu n-ai fi fost omul care ești, nici eu n-aș fi răzbit în lumea asta mare.

Îți mulțumesc pentru fiecare îmbrățișare, fiecare „te iubesc”, fiecare pereche de botoși croșetată, fiecare pâinică coaptă pentru mine, pentru dragostea cu care te uiți la copilul meu, pentru că mi-ai privit bărbatul ca pe copilul tău.

De la tine am învățat să nu mă dau bătută când viața încearcă să mă pună la pământ. Fără să vorbim prea des despre autismul copilului meu, mi-ai spus din priviri că o să o scot la capăt, că pot merge cu fruntea sus la braț cu autismul prin lumea asta nedreaptă.

Poate că buletinul tău arată azi 72 de ani, dar, pentru mine, ești tot în ziua de 19 ianuarie ‘78, când ne-am întâlnit prima dată, când tu ai devenit mama mea. Povestea noastră a început atunci și, ori de câte ori mi-e greu, să știi că mă gândesc la tine, la energia ta și la puterea ta de a le depăși pe toate. Îți mulțumesc, mamă, pentru tot, și iartă-mă că te-am lăsat să încărunțești! La mulți ani fericiți, sănătoși și binecuvântați alături de noi!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa