Proiectul „Și Eu Pot” a deschis o nouă etapă în viața mea și a lui David. A fost creat din suferință, din singurătate, din dorința de a fi printre oameni. Oameni pe care în lumea noastră veche nu-i mai regăseam. Nu-i mai vedea David. Avea nevoie de o schimbare, de un loc în care să se simtă în siguranță, înțeles, iubit, acceptat, valorizat. Am luat-o încă o dată de la zero în viața asta, pentru că în România nu prea există centre specializate în terapia și socializarea adolescenților și tinerilor cu dizabilități.
Asociațiile și fundațiile mari și mici „se luptă” să recupereze autiștii mici, imediat după diagnostic, când disperarea părinților este mare, când oamenii și-ar vinde și un rinichi să-și recupereze copilul. Timpul trece, autiștii cresc, părinții sleiți de puteri și scurși de bani au găsit deja soluții sau pur și simplu s-au resemnat. Și, în cele mai multe cazuri, apare izolarea. Autiștii ajunși la vârsta adolescenței nu au prieteni adevărați sau, dacă au, oricum nu sunt de vârsta lor.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 98. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Posibil să fi trăit o iluzie mulți ani
Am tras cu dinții de incluziunea socială a fiului meu, de socializare, de oameni în jurul lui, ca el să fie printre copiii, adulți. M-am dat peste cap în fiecare zi, timp de 16 ani să nu fie o zi în care el să nu aibă acces la lume. Am povestit asta cu lux de amănunte în episoadele anterioare. Copilul meu părea fericit, părea inclus, părea iubit, părea…Dar nu cred că lucrurile stăteau așa decât în capul meu.
Cred că David a fost mereu văzut ca un accesoriu al meu, „copilul lu doamna Geo”. N-am stat niciodată să mă gândesc câtă lume îi iubește pe EL cu adevărat, câtă lume vine la noi acasă DE DRAGUL LUI, câți ne sună să ieșim doar pentru a petrece timp cu David.
E foarte posibil ca mulți ani din viața noastră să fie o iluzie. E foarte posibil să fi trăit iluzia incluziunii, a prietenilor și a curții pline, a normalității și a acceptării. Și eu am alimentat această iluzie crezând că fac bine ceea ce fac pentru copilul meu.
Am realizat prea târziu asta. Posibil să mă înșel. Îmi doresc să mă fi înșelat. Deși multe semne îmi arată contrariul. Momentul septembrie-octombrie 2022 a fost crucial pentru noi, pentru David. A fost momentul în care a intrat la liceu, a schimbat mediul în care trăise 10 ani și a simțit o presiune imensă pe umerii lui, mai ales că venea după izolarea pandemiei.
A trăit un șoc emoțional. A intrat în depresie. I-au luat-o hormonii razna și a slăbit inimaginabil de mult. Atunci ar fi fost mare nevoie de oamenii aceia care ne spuneau că ne sunt prieteni. Atunci ar fi fost nevoie de empatie, de înțelegere, de suport emoțional.
Am dat câteva semnale că ceva nu e în regulă cu copilul meu. Ce am primit în schimb? Funduri întoarse. Atunci am înțeles. Chiar totul a fost de fațadă. Nimic real, nimic prodund. Nimeni care să înțeleagă cu adevărat prin ce trec cu copilul meu, de ce ar fi avut el cea mai mare nevoie. Doar familia și Lumi, cea care a încercat să-i fie câți toți „prietenii” la un loc.
Se pare, totuși, că atunci când sunt mici, copiii cu autism se mai strecoară ușor printre oameni. Când cresc, dizabilitatea lor devine vizibilă, stângăcia lor socială e greu de acceptat. Ba chiar unii se pot rușina că au în preajma lor o astfel de persoană.
Unde să duc un copil speriat de bombe care nu mai e copil?
Cu eșecul integrarii într-un liceu super fain și trecerea la învățământul la domiciliu în regim de urgență, cu rețeta de antidepresive în geantă, cu atacuri frecvente de panică și o fobie socială dusă la extrem, am început să caut soluții de socializare pentru copilul meu.
Din păcate, în România, adolescenții și tinerii cu autism n-au prea multe variante după încheierea socotelilor cu școala. Gata. Asta a fost. Doar că eu nu sunt omul care să accepte că nu există soluții. Dacă nu le găsesc, le inventez.
De data asta a fost mult mai greu, însă. Recunosc, sincer, că am obosit să mă ocup de toate, să fiu la nesfârșit profesorul copilului meu. Mi-ar plăcea să fiu și eu doar mama lui. Să nu mai gestionez totul în jur, să nu mai propun activități, să găsesc oameni de încredere care știu cum să-i vorbească, cum să se poarte cu el, să învețe lucruri și de la alții.
David nu acceptă pe oricine. E un suflet sensibil. David nu trebuie luat tare, nu reacționează bine când se pune presiune pe el, cât e grăbit, când cineva ridică tonul. Lumea din capul său, singura pe care o mai tolerează, e armonia supremă.
Unde să duc un copil speriat de bombe care nu mai e copil? M-am întors cu gândul la vechii mei prieteni de la Conil și am stabilit o primă întâlnire cu Adela Hanafi și Irina Ismail să punem țara la cale. Și încă de la prima întâlnire am schițat un proiect care să adune toți copiii care se simt singuri, care au nevoie de un prieten, care nu vor terapie, dar vor să lucreze împreună, care vor să învețe lucuri noi, dar nu cu rigoarea sistemului de învățământ.
Proiectul „Și Eu Pot” a fost colacul de salvare pentru David
Într-un moment în care nimeni nu mai dădea doi bani pe noi și noi renunțasem la toată lumea, ne-am creat o lume nouă: Proiectul „Și Eu Pot”. I-am făcut pagină de facebook, am răspândit vestea, au început vizionările, am început să cunoaștem noi copii.
Au venit mulți, au rămas cei care chiar aveau nevoie de un astfel de loc și în noiembrie 2022, deja aveam prima întâlnire de grup. Normal că am avut emoții. Am de fiecare dată când mă întâlnesc cu ei. Pentru că era ceva nou și pentru mine. Una e să lucrez cu un copil, al meu, și alta este să lucrez cu un grup complet neomogen și să-l fac pe fiecare copil în parte să se simtă grozav timp de două ore pe zi.
Am fost educatoarea lui David, i-am fost învățătoare, la gimnaziu i-am fost colegă de bancă și spram ca misiunea mea educațională să se cam încheie aici. Nu mi-aș fi imaginat că, odată ajuns la vârsta adolescenței o să o iau de la capăt, o să mă reinventez și să lucrez cu tineri de vârsta lui sau chiar mai mari.
- CITEȘTE ȘI: Viața unei mame alături de fiul autist. ”Îi sunt terapeut, prieten, șofer și colegă de bancă”
Le-am cerut tuturor părinților la înscriere să completeze un formular cu tot felul de detalii despre copiii lor ca să le știu calitățile și limitele, lucrurile care îi pot enerva, abilitățile speciale. Să fiu cât de informată pot despre fiecare în parte, să nu fac vreo greșeală.
Știu cât de fragil este sufletul unui adolescent cu autism, mi-a „predat” David asta în fiecare zi și, cumva, în întâlnirile din Proiectul „Și Eu Pot” toți devin copiii mei preț de două ore.
Pentru David proiectul a devenit colacul lui de salvare într-un moment în care nu-și mai găsea locul în lumea asta mare. A văzut că există și alți tineri sensibili ca el, dornici de socializare, a văzut că poate face lucrui împreună cu ei. A început din nou să zâmbească.
Ce se întâmplă concret în Proiectul „Și Eu Pot”
Poate că am o diplomă de psihopedagog, dar nu mă consider mare expert în domeniu. Merg pe instinct, merg pe „adaptarea la moment”, merg pe mâna copiilor cu care lucrez. Nu sunt mulți, nu vin toți în aceleași zile, dar deja îi cunosc, îi simt, știu când să schimb macazul, când e timpul pentru ceva mai relaxant, când să luam o pauză de ceva bun și gustos.
Cumva ei sunt profesorii aici și asta mi-a făcut misiunea mai ușoară. Cumva. Pentru atunci când ai într-un grup membrii cu: anxietate, nonverbali ori prea verbali, cu motricitate fină bună dar și cu mâini care tremură când apucă un pix, hiperactivi ori non-activi, cu istoric de crize de violență nimic nu e simplu. Dar am mers înainte în speranța că pot face ceva bun pentru niște tineri care au mare nevoie de a ieși din casă.
Ce m-a uimit cel mai tare au fost cei din provincie: Silviu vine din Oltenița, Alin și Denis de la Giurgiu. Vin săptămânal, uneori chiar și de două ori pe săptămână să simtă gustul prieteniei, să aibă acea siguranță că e bine ceea ce fac, că au potențial, că fiecare are un dar care trebuie doar să fie descoperit.
Nu, autiștii nu sunt geniali, dar sunt senzaționali! Doamne, am făcut atât de multe lucruri împreună cu ei: am gătit, calculat, citit, pictat, ne-am jucat, am cântat la microfon, am făcut sport, ne-am plimbat, am ieșit la plimbare cu transportul în comun, în parc, la fast food, deja am curaj să merg cu ei peste tot.
Partea bună este că la Conil, avem cam tot ce ne trebuie la dispoziție: de la tehnologie educațională (tablă smart cu tuch, laborator IT, de științe) , sala de sport, grădină urbană, acces la bucătărie modernă, bibliotecă, săli de clasă.
O să mă credeți sau nu, dar am fost cu ei de două ori pe scena Festivalului Conil: prima dată cu un program de cântece, a doua oară au dansat. Fără emoții, fără inhibiții, fără stres. Iată-i la ediția din decembrie 2022.
Cred că au învățat aici că nu trebuie să se mai teamă să iasă în lume, să spună ce vor și ce nu vor, să ceară ajutor când simt că nu pot duce o sarcină până la capăt, că nu sunt singuri, că pot avea prieteni adevărați care se bucură atunci când îi văd și abia așteaptă momentul întâlnirii.
Îmi place că mamele ori bunicile care-i însoțesc (uneori și tații) se implică activ în toate jocurile și activitățile noastre: fac provocări, desenează și ele, cântă, dansează și le simt că sunt fericite. Asta am vrut să creez prin Proiectul „Și Eu Pot” – un loc în care oamenii vin cu drag, timpul zboară repede și mereu așteptăm cu nerăbdare următoarea întâlnire.
Evident că ar fi fost loc de mai bine. Evident că, dacă aveam mai multă experiență, aș fi putut face mai mult pentru tinerii din proiect, dar m-am străduit cât am putut eu mai bine.
Mi-ar plăcea ca Proiectul „Și Eu Pot” să fie multiplicat
Nu sunt supărată pe statul român pe lipsa de servicii, unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! De mult mi-am propus să nu mă mai enerveze lucurile care nu țin de mine. Eu am găsit o soluție. Momentan pe David și pe colegii lui îi ajută. Zilele acestea vom intra în vacanța de vară, sper să reluăm întâlnirile spre finalul verii.
Dar ideea proiectului este simplă și mi-ar plăcea să cred că și alți părinți o vor prelua și vor face „mini-Și Eu Pot”-uri în toate orașele țării. Fixați niște zile și ore de întâlnire. Găsiți un loc potrivit și ofertant logistic. Proiectați activitățile în funcție de preferințele beneficiarilor. Cântați mult, eventual la microfon, le dă o stare de bine și le crește încrederea în forțele proprii. Pictați, ieșiți la plimbare, zâmbiți, gătiți. Lăsați-i pe ei să încerce. Nu mai faceți lucuri în locul lor. Nu-i mai ascundeți în casă. Învățați-i să spună „Și Eu Pot”, în fiecare zi.
Tinerii cu austim ar dreptul la o viață normală și asta nu e un slogan pe campanie TV. Dacă lumea ne-a dat copiii la o parte, nu-i nimic, le facem una nouă în care ei chiar se simt fericiți. Uniți-vă în grupuri mici, ele vor crește de la sine. Faceți tot ce ține de voi ca să vă scoteți copiii din casă, din confortul izolării, din depresie. Nu renunțați, deși știu că, de multe ori, nu mai aveți energie nici să vă ridicați din pat. Fiecare zi merită trăită cu demnitate și chiar cu „zâmbetul în sus” de noi și de copiii noștri. Cine spune cu mine „Și Eu Pot”?!
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
