Am să vă fac puțin mai târziu cunoștință cu personajul Donna Pazza, momentan îmi doresc să detaliez contextul în care David a făcut cunoștință cu el. E o povestea reală despre autism, despre frică, despre conexiunile nebănuite ce se pot crea în mintea unui copil cu un astfel de diagnostic și, mai ales despre cât de greu poți găsi o soluție ca să-l mai poți scoate din casă când inima stă să explodeze când vede un anumit om.
Autismul lui David, ajuns la 17 ani, a cunoscut mai multe etape: etapa în care nu mergea la cumpărături, în care tot ce iubea erau mașinile de spălat, se temea de cocoși, mânca doar pâine goală, nu dormea noaptea, nu făcea baie decât acasă. Și multe, multe altele. Viața mi-a demonstrat că toate trec, că la toate pot găsi soluții, că provocările autismului nu se termină, de fapt, niciodată, ci doar apar altele noi. Adolescența unui copil cu autism este, probabil, perioada cu cele mai mari provocări, iar una dintre ele a fost frica de oameni.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 105. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Frica de oameni a apărut prima dată în pandemie
Până în 2020, David avea capacitatea de a iubi pe oricine. Nu-l deranja nimeni și nimic, era lipicios și sociabil, pentru că, dintre toate ariile de dezvoltare, eu am pus cel mai mare accent pe comunicare și pe socializare. Mă uitam la el și nu înțelegeam ce am făcut atât de bun în viața asta încât să am un copil care iubește atât de mult oamenii și caută mereu ceva bun în ei, așa cum fac și eu de fiecare dată.
Pandemia, știrile din acea perioadă, modul în care virusul se răspândea-prin contactul cu oamenii- i-au băgat copilului meu în cap pentru prima dată ideea că aceștia îi pot face rău și trebuie să se ferească de ei. Mintea lui complexă a perceput totul între-un mod atât de radical, încât s-a legat de orice pretext ca să-și facă un fel de curățenie în viața reală și chiar și în listele de prieteni de pe rețelele de socializare. Cine avea un mic „defect” ieșea din viața lui.
În zadar discutam cu el ore în șir despre binele din fiecare om: ideea fixă era deja formată- unii oameni îi pot face rău. Și cu ea încă a mai rămas până în ziua de astăzi.
- CITEȘTE ȘI: Ghid de supraviețuire în autism. Sfaturi de la o mamă cu un copil special pentru alți părinți
Întâlnirea cu Donna Pazza- cel mai traumatizant moment din 2023
Tot luptând și reparând din relațiile pierdute, am ajuns în vara lui 2023 relativ stabili emoțional. Plimbările pe jos, prin cartier, erau deja o normalitate (noi locuim într-o zonă de case), unele relații erau „puse pe pauză”, cum spune David, iar noi încercam să ne reconectăm la toți și la toate în modul nostru unic și timid. Până într-o zi.
Nici nu se terminase bine luna iunie, când ne-am urcat, pentru o stație, într-un autobuz care să ne lase aproape de casă, după o plimbare prin cartier. De obicei stăteam în față, aproape pe prima ușă, să putem coborî rapid. Pe ultima sută de metri, înainte ca șoferul să închidă ușa, se înghesuie printre noi o femeie cu un pet de bere în mână, îmbrăcată sărăcăcios și înjurând ca la ușa cortului nici ea nu știa pe cine.
M-am uitat pentru o clipă la David și mi-am dat seama că ceva se prăbușește în lumea lui fix în acea secundă. L-am luat de mână, în încercarea de a-l calma. Mâna îi era rece, tremura și transpira abundent. Femeia urla în continuare și toată lumea o ignora. David rămăsese inert. Am ciocănit în geamul șoferului să ne deschidă, dar acesta pusese deja mașina în mișcare. Nu mai aveam nimic de făcut decât să supraviețuim 2 minute până la prima stație. Cele mai lungi 2 minute din viața noastră.
Au urmat zile și nopți de coșmar
La coborâre, am simțit că pur și simplu copilul meu se va prăbuși. Știam că-mi va lua mult să-i șterg această amintire. Dar nu știam cât de grav a fost acest eveniment în mintea lui. I-am zâmbit și i-am spus că este în regulă, că în lumea asta mare sunt tot felul de oameni. Că femeia respectivă are o viață grea, are anumite afecțiuni psihice, că nu are o căsuță ori pe cineva care să o iubească, iar suferința și durerea din ea o fac să aibă un astfel de comportament. Nimic n-a funcționat, nimic nu i-a trezit vreun sentiment de empatie pentru un om care era evident că suferă.
„Și de ce consumă alcool? De ce a apărut în viața mea? De ce s-a urcat în autobuzul cu care merg eu? Așa o să fie mereu de acum înainte? Eu n-o mă mai plec niciodată liniștit de acasă pentru că mereu o să mă gândesc că o să mă întâlnesc cu ea. M-ai mințit! Nu toți oamenii sunt buni. Unii sunt răi și ne fac rău și eu vreau să dispară din viața mea definitiv!”
N-a dormit în noaptea aceea. A tremurat și s-a întrebat de ce a trebuit să apară un astfel de personaj în viața lui. L-am ținut în brațe și am încercat să-i transmit o stare de liniște, că știu că e conectat la sufletul meu. I-am vorbit calm, relaxat, dar nu am reușit să schimb subiectul sub nicio formă.
David, dacă trăiește un eveniment mai puțin fericit, crede că așa va fi de fiecare dată într-un anumit loc sau cu anumiți oameni. Așa că, în zilele următoare a refuzat categoric plimbările noastre zilnice pe jos. Teama de a se întâlni cu acel om îi paralizase mintea pur și simplu. Și, cum mașina mea era pe butuci, a hotărât el ca va mai ieși din curte doar când tati nu e la serviciu, adică doar în week-end. Și tot așa, zi după zi.
Întâlnirile au continuat toată vara, iar noi trebuia să supraviețuim
De multe ori, mi-am imaginat viața mea de mamă de copil cu autism asemenea unui soldat, mereu cu ochii în patru după pericolele din jur. Acum eram în stare de alertă, cu uniformă, scut, lunetă, să vânez „dușmanul” copilului meu.
După multe ore de discuții și explicații, am reușit să-l scot din casă. Evident că femeia cu pricina era prin zona pe unde ne facem noi veacul de obicei (nu există altă cale de acces spre tramvaie, supermarket etc) decât prin „Barieră” cum e numită intersecția dintre Șos. Alexandriei și Șos. Măgurele. Deci treceam zilnic fix prin flăcările iadului, cu copilul meu de 1.90 m de mână, care tremura de când pleca de acasă. L-am convins că, singura cale pentru a învinge o frică, este să ne confruntăm cu ea să și ne gestionăm emoțiile cât putem de bine.
Odată am întâlnit-o la covrigi și a fugit pur și simplu să se ascundă de ea într-un magazin alimentar. Altă dată, femeia „trăznită” cum a numit-o el, era în mijlocul intersecției și „dirija” circulația cu berea în mână. Altă dată era în față la Cora și se certa cu taximetriștii de acolo.
Ne-am expus treptat, dar controlat, și i-am arătat că am „supraviețuit de fiecare dată”. Dar era mereu în gândurile lui, în coșmarurile lui și, oricâți pași am fi făcut înainte, revenea întrebarea obsesivă: „Cum scăpăm de ea din viața noastră? Când o să fim din nou în siguranță?”
Ca să-mi scap copilul de frică, am apelat la poliție și la Dumnezeu
Mereu am găsit soluții pentru copilul meu. Nu putea asta să rămână așa. Am un prieten de familie care lucrează în poliție. L-am sunat să văd dacă aș putea face ceva pentru a-mi ajuta copilul, fără ca femeia respectivă să pățească ceva neplăcut. Soluții prea multe nu există în astfel de cazuri: dacă mă întâlnesc cu ea, nu pot suna la 112, că trebuie să țin în frâu frica lui David și oricum e posibil ca ea să plece până vine poliția; Protecția socială nu o poate lua împotiva voinței sale pentru îngrijire și tratament. Ca de obicei, în viața mea, ultima alternativă rămâne tot Dumnezeu. Ne-am rugat amândoi ca El să găsească o soluție bună și pentru noi, bună și pentru ea.
În perioada aceea, David își instalase o aplicație pe telefon care îți traduce în orice limbă ce îi spui în română. El adoră limba italiană, așa că, să mai îndulcim situația, într-o zi i-am propus să dăm un nume femeii care ne-a dat lumea peste cap, ca să îl folosim când discutăm despre ea. David a numit-o „Doamna Trăznită”. I-am sugerat să afle din aplicație cum s-ar spune asta în limba italiană.
Și așa a apărut numele de „Donna Pazza”. Pentru prima dată, după mult timp, copilul meu a zâmbit și mi-a spus că se teme mai puțin. Donna Pazza suna bine, amuzant, și parcă avea legătură cu tot ce-i povestisem eu despre personaj. De acum, când plecam de acasă, ne repetam „planul de siguranță anti-Donna Pazza”, aveam strategii bine definite de control al emoțiilor și supraviețuiam de fiecare dată. Cele două cuvinte spuse în limba lui preferată i-au schimbat total percepția asupra personajului, frica a mai scăzut treptat din intensitate și coșmarurile nocturne era din ce în ce mai rare.
- CITEȘTE ȘI: Dumnezeu și autismul copilului meu. „După 17 ani de rugăciune, încă mai cred în minuni!”
Când Dumnezeu vrea să salveze un om, trimite pe cineva care să-l iubească
Problema nu era pe deplin rezolvată, dar măcar puteam să mergem pe jos în cartier, mintea nu mai paraliza de frica de oameni, ci doar se dezechilibra puțin. Dar ideea de a o întâlni rămăsese ca un semnal de alarmă. Niciodată nu am gândit ceva negativ la adresa acelei femei, cu toate că dăduse viața copilului meu, dar și pe a mea, peste cap. Nu poți să ai gânduri negative când te rogi la Dumnezeu să te ajute într-o situație, nu?!
Chiar nu știam cum să scriu un final fericit la această poveste, dar, speram că, de undeva de Sus, va apărea o rezolvare. Era deja octombrie și Donna Pazza nu plecase pur și simplu de unde a venit, cum speram eu. De câte ori ajungeam în Barieră, chiar dacă eram cu tati cu mașina, cu Uber-ul, David o căuta cu privirea în zonă. A refuzat să se mai urce în autobuzele care merg spre Măgurele, ca să nu retrăiască senzația din întâia zi în care a întâlnit-o.
Cum veneam noi de la Cora într-o zi însorită de octombrie 2023, cu niște cumpărături și vorbind diverse (conversația are darul de a-l relaxa), pe una dintre băncile părculețului din intersecția cu pricina era Donna Pazza, îmbrățișată cu un tip. M-am uitat încă odată, să nu fie vreo iluzie. Ea era. Zâmbea. Și nu mai țipa, nu mai gesticula aiurea. Am mai făcut câțiva pași, am lăsat bagajele jos și l-am pus pe David să privească scena.
„E chiar Donna Pazza! Nu pot să cred că zâmbește! Uite, mami, cineva o iubește, asta înseamnă că poate chiar are ceva bun în ea și tu nu m-ai mințit! Dumnezeu a făcut asta, pentru că este o minune!”
S-a închinat și s-a uitat la cer, fără să-i mai pese de nimic. Era prima dată, după multe luni, în care o vedea pe Donna Pazza și ea nu mai făcea nimic care să-i mai paralizeze mintea de frica de oameni. Ce am simțit eu în acele clipe e greu de descris în cuvinte. Recunoștință, o ușurare, o minune văzută cu ochii mei după câteva luni de așteptate a unei soluții. La următoarele întâlniri, am văzut-o tot pe acea bancă cu bărbatul respectiv, fără urlete, fără bere, fără apă turnată în cap, fără dirijarea circulației.
Adevărat este că am ales să mergem destul de mult cu Uber-ul, ca David să rămână cu imaginea acelui final fericit și frica să devină din ce în ce mai mică. Pentru că frica de un om, eveniment, loc, rămâne întipărită în folder-ul de „alerte” din mintea copilului meu cu autism și nu aș vrea să o mai activez prea curând!
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
