Majoratul lui David a fost o zi pe care eu, ca mamă, meritam să o trăiesc, deși niciodată nu am îndrăznit să visez la ea, așa cum a ieșit până la urmă. Cu o săptămână înainte de marele eveniment nu aveam niciun plan, pentru că el nu-și dorea nimic în afară de liniște și pace. Mă resemnasem, avea să fie ca anul trecut: eu, el, tati și un tort Red Velvet. Dar, ce conta? Adaptarea e pe cartea de vizită a oricărui părinte cu autism.
De când merg la braț cu autismul, am înțeles multe lucruri. Unul dintre cele mai dureroase „compromisuri” este acela că n-o să mai am niciodată o viață „normală”, cu acele momente pe care fiecare om le trăiește în viața copilului său cu bucurie: balul de absolvire, majoratul, nunta, botezul nepoților etc. Chiar dacă în sufletul meu tânjeam după ele, că, ce să vezi, te uiți în jur și vrei și tu, am acceptat, cu stoicism, că drumul nostru e altul, că obiectivele noastre n-au legătură cu mersul firesc al lumii.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 117. Episoadele anterioare le găsești AICI.
Până îl ultima clipă, David nu a vrut să audă de majoratul său
De prin iunie, de când ne-am întors de la Istanbul, am început să-l iau așa, pe ocolite, să văd ce are în plan pentru ziua lui de naștere, care nu era una oarecare, ci Majoratul. De fiecare dată îmi răspundea sec, dar plin de emoție: „promit că o să mă gândesc”.
Azi așa, mâine așa, s-a făcut august, s-a făcut septembrie și David al meu tot nu avea niciun plan de ziua lui. Tot ce voia din tot sufletul era să aibă tort Red Velvet și lumânări mari, aurii, pe el, pe care le-a văzut într-un magazin chinezesc. Suna cunoscut: așa am petrecut și anul trecut, în trei. Dar acum era majoratul….În sufletul nostru de părinți mocnea ideea unei petreceri mari, cu veselie, cu râsete, cu dans, cu muzică, cu „La mulți ani”….Dar nu mai e mic să-i facem noi planuri, așa că așteptam să ne dea ok-ul să ne punem pe organizat.
În discuțiile noastre, am luat la rând toate petrecerile lui anterioare cu mai multă sau mai puțină lume, cu ieșiri la mare sau la munte, cu elicopterul cu care a survolat Bucureștiul când a împlinit 12 ani. „Mami, te înțeleg, dar nu pot. Eu nu vreau decât liniște și pace de ziua mea. Nu vreau multă lume, nu vreau gălăgie, nu vreau o muzică care nu e pe gustul meu. Vreau să fie ceva ce pot controla până în cel mai mic detaliu. Doar așa m-aș simți eu fericit.”
Sâmbătă dimineața, pe 7 septembrie, fix cu o săptămână înainte de ziua lui, am deschis Canva (un program de creație) să-i fac un colaj cu poze de la toate zilele lui de naștere. Am conectat hardul extern la laptop și l-am luat lângă mine să alegem pozele cele mai frumoase. Am stat câteva ceasuri, am rememorat amintiri, am râs și am plâns de emoție, dar n-am zis nimic, decât atât: „Mami, dacă tot nu vrei petrecere de ziua ta, m-am gândit să mergem cu trenul la Brașov week-end-ul viitor, să stăm acolo în liniște și pace. (Brașovul este orașului lui preferat, iar trenul, mijlocul de transport favorit). Mergem luni la gară să luăm bilete din timp, facem o rezervare la cel mai tare hotel (am voucherele de vacanță neatinse).”
Decliclul și marea organizare
„Mami, dar de ce nu vrea mintea mea petrecere? De ce vreau să mă ascund de oameni? De ce nu mai sunt ca în trecut?”- mă întreabă David în timp ce ne uitam pe Booking după cazări pe gustul lui. „David, nu-i nimic, oamenii se mai schimbă, în fiecare etapă din viață avem nevoie de lucruri diferite, ne fac fericiți alți oameni, alte moduri de a petrece timpul. Nu există o rețetă universală pentru majorat: important e un singur lucru în viață. Îți amintești, da?” „Da, știu, să fiu fericit!”.
- -Știi ce s-a gândit mintea mea? Dacă facem o petrecere exact pe gustul meu?
- – Deci nu mai caut cazare la Brașov?
- – Nu!
- – Cam cum ar arăta petrecere pe gustul tău?
- – Să vină doar cine vreau eu, să zâmbească toți, să fie îmbrăcați în alb, să spună doar lucruri pozitive, să fie muzica pe gustul meu și să fie ziua, nu noapatea, că eu noaptea vreau să dorm. Mai vreau un tort Red Velvet, să fie la restaurant și nu acasă și să merg acolo cu Uber Black. Îmi doresc un tricou alb pe care să scrie cu albastru „David 18”.Crezi că putem să facem așa, în stilul meu?
- – Putem orice vrei tu. Ești sigur de asta?
- – Sunt sigur. Dar cum le spui politicos la toți ce vreau și cum o să respecte asta?
- – Facem o invitație în care găsim o formulă în care să trecem toate dorințele tale. Bine?
- – Bine! Deschide Canva și hai să facem!
Nu mai puteam de bucurie! Și Florin la fel! Copilul nostru va avea petrecere de majorat, iar noi vom trăi clipe magice, de neuitat. Ne-am pus pe organizat: eu căutam locații libere sâmbăta, toamna, când peste tot sunt nunți și botezuri, Florin căuta unde să facă baloane personalizate și tricou așa cum primisem „comandă”. David concepea lista de invitați.
După mai multe încercări, am rezervat la Dineș, în Parcul Carol, exact acolo unde a avut și petrecerea de Botez. Parcul Carol e foarte important pentru noi, pentru că acolo mergem cel mai des când avem chef de o ieșire, acolo mâncăm vara înghețată, ne dăm cu trotinetele ori închiriem carturi. Din ziua aceea, nopțile au devenit „gri”: ba albe, ba cu somn. David era copleșit de emoții: cum o să fie, cum o să se simtă, ce a fost în capul lui să vrea petrecere, dacă ceva n-o să fie pe gustul lui….
Chiar dacă, dacă era după noi, părinții, lista ar fi fost muuult mai lungă, l-am lăsat să decidă el cine să vină: familia lui mami, familia lui tati, Luminița (cea mai bună prietenă a lui) și doar 3 familii de prieteni.
Ziua cea mare: Majoratul lui David
Pe 14 septembrie, la ora 14, începea petrecerea pe terasă la Dineș. Vremea era mohorâtă și ploioasă, dar asta n-avea să ne strice deloc acea zi atât de mult așteptată. De dimineață am început cu urările, îi suna telefonul, primea mesaje. Se bucura și se emoțina cu cât vedea că se apropie ora de începere.
Tati a plecat mai devreme să umfle baloanele personalizate cu heliu și să se asigure că totul este pregătit la locație, eu urma să îl duc cu Uber Black. Nu pot să vă descriu în cuvinte ce nod în gât am simțit când l-am îmbrăcat la costum elegant, negru. Pentru prima dată în viața lui era cu adevărat pus la patru ace. Nu că e al meu, dar e înalt, zvelt, frumos. Mi-au dat lacrimile instant.
- -De ce plângi, mămicuță?
- – Arăți foarte bine, David! Sunt foarte mândră de tine!
- – Și eu sunt mândru de tine și-ți mulțumesc că ești de 18 ani mereu alături de mine! Hai să spunem „Tatăl Nostru” și să dăm comandă de mașină, nu e politicos să întârzii la petrecerea mea. Între timp, a venit și buna noastră prietenă, vecina Elena, cu un cadou surpriză, care i-a crescut și mai mult nivelul de fericire.
Când plecăm de acasă, ne facem un scut din Rugăciunea Domnească. Dar atunci a fost mai puternic ca niciodată. Când s-a văzut David îl meu în mașina de lux, și-a uitat autismul acasă și a plecat la restaurant cu mine, cu o încredere că va fi bine, cum niciodată până atunci nu l-am mai văzut.
De cum a văzut masa aranjată festiv, cu lumânări albe, baloane personalizate cu nume și vârsta lui, copilul meu s-a transformat complet: a zâmbit, și-a întâmpinat invitații, a mulțumit pentru complimente și pentru cadouri, a făcut poze cu fiecare în parte.
N-a stat jos decât atunci când a mâncat. În rest, trecea de la unul la altul, făcea conversație, dansa, mai stătea la câte o poză. RADIA. Toată lumea era în alb, așa cum visase el, toată lumea zâmbea și-l sorbea din priviri, iar el SIMȚEA că este totul așa cum și-a dorit. Până și chelnerii erau toți după el, iar domnul Ovidiu, care cântă live la Dineș în după amiezile de week-end, îi tot dădea dedicații și a reușit să creeze o atmosferă absolut incredibilă pentru David și invitații lui.
Unde era autismul în tot timpul ăsta? Habar nu aveam, nici măcar nu-mi păsa. Eu eram la un capăt de masă, Florin la altul, ne uitam din când în când unul la celălat și ne spuneam, din priviri: „Am reușit!”
Pentru noi, ca părinți de copil cu autism, ziua asta perfectă a fost ca un Oscar. A fost un „premiu” pe care ni l-a dat Dumnezeu pentru toate zilele și nopțile din acești 18 ani în care am dus greul autismului, am fost diferiți de alții, am fost dați la o parte, judecați ori neînțeleși. O zi de normalitate, a făcut cât 18 ani de chin. I-a șters pe toți ca și cum am fi visat până atunci.
Să ne vedem copilul, frământat de anxietate socială și de depresie de atâta timp, comportându-se ca orice tânăr în ziua majoratului său a fost, cu adevărat, cea mai fericită zi din viața noastră! Apogeul emoțiilor, pentru mine, a fost în clipa în care Ovidiu a început să cânte „Mulțumesc, iubită mamă!” David era lângă mine, m-a luat în brațe și am început să dansăm.
Nu, nu mai eram „la braț cu autismul”, dansam, de fapt pluteam și David mă ținea pe mine și nu eu pe el. Încercam să-mi înghit lacrimile care abia așteptau să țâșnească din ochi, să-i mulțumesc, dintr-o singură îmbrățișare pentru tot ce a adus în viața mea, pentru câte m-a învățat, pentru cât de mult m-a schimbat, pentru câtă iubire mi-a dat de când l-am adus pe lume, pentru cum e el în acea zi, de 14 septembrie 2024.
Patru minute, cât a durat melodia asta, am retrăit amândoi întreaga noastră poveste. Din care n-aș schimba nici măcar o secundă. E o poveste despre durere și fericire, frică și curaj, deznădejde și credință, despre luptă și victorie. Am simțit că asta va fi „prima zi din restul zilelor noastre” în care, poate, nu vom mai merge la braț cu autismul, ci unul lângă altul, până când el își va găsi propriul drum.
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
