Dumnezeu și autismul a fost o temă pe care am tot amânat-o de teamă că nu voi găsi cuvintele potrivite. Au fost câteva etape prin care a trecut relația mea cu divinitatea, care m-au ajutat să înțeleg cum trebuie să privesc lucrurile pentru a vedea adevăratul sens al cuvântului „minune”. Acum nu mai cer nimic, mă bucur, cu emoție, de fiecare zi alături de copilul meu cu autism.
De două ori m-am supărat pe Dumnezeu în viața asta: când a murit tata și când am aflat că David are autism. Distanța între aceste zile a fost de fix doi ani și principalul argument în mintea mea, la vremea respectivă, era că „mie n-are cum să mi se întâmple așa ceva!”
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 99. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Am fost ani de zile un copil răsfățat de Dumnezeu
Când eram mici, tata fiind preotul satului, am crescut cu povești despre bunătatea lui Dumnezeu, cu pilde pline de moralitate creștină, cu credința că e suficient să cred și nimic nu mi se poate întâmpla. Moartea, durerea, diagnosticul fără leac erau lucruri care nu aveau cum să mi se întâmple mie. Credeam că astfel de „evenimente” au loc doar undeva, departe de bula mea în care toate erau roz și la locul lor.
Ani de zile m-am simțit un copil răsfățat de Dumnezeu, pentru că nimic rău nu mă atingea. Poate de aceea nu înțelegeam de ce lumea prețuiește urarea „Sănătate multă!”- gândindu-mă că e ceva ce vine de la sine. La știri nu m-am uitat până pe la vreo 25 de ani, așa că habar n-aveam de răul din lume.
Doamne, ce dor îmi e de naivitatea mea de atunci! Atât de dor de-mi vine să plâng când mă gândesc că eu puteam fi atât de senină și de fără griji. Mi-e dor de mine, copilul răsfățat de Dumnezeu la fel de mult cum îmi e dor de tata. E ciudat să spun că mi-e dor de mine? Poate. Dar e cât se poate de real acest sentiment.
Moartea tatălui meu m-a trezit la realitate. O realitate pentru care nu eram pregătită, pentru că am aflat că și mie mi se pot întâmpla lucuri rele, dureroase, lucruri care pot da cu mine de toți pereții. Dar, când mi l-a luat pe tata, Dumnezeu mi l-a dat pe David, fix în același an. și inima mea a primit un pansament care m-a ajutat să merg mai departe.
De ce, Doamne, ai permis ca David să fie autist?
Când am aflat diagnosticul lui David, primul la care m-am gândit a fost, evident, Dumnezeu. Și l-am întrebat pe un ton cât se poate de personal: „De ce, Doamne, ai permis ca David să fie autist?” Nu știu cum de am avut tupeul să fac asta, dar, spre rușinea mea, nu m-am putut abține.
E atât de simplu să dai vina pe Dumnezeu când ești cu inima frântă. Când știi că are toată puterea din univers și, cât ar clipi, ar putea să te scape de orice rău din viața ta, și nu o face, te simți nedreptățit. Atât de mult l-am rugat să se îndure de mine, să nu-mi lase copilul cu diagnosticul ăsta, să-l facă să se trezească într-o dimineață vorbind, jucându-se adecvat cu jucăriile, fără stereotipii și fără crize de nervi.
I-am promis câte-n lună și-n stele, că mă fac un om mai bun, că nu mai înjur și mă țin departe de orice tentație, cât ar fi ea de mică. Că… Ei bine, nu te târguiești cu Dumnezeu, nu te tragi de șireturi cu El, încercând să închei te miri ce „afacere”. Și nu. Nu Dumnezeu l-a făcut pe David autist. Eu l-am născut așa. Și el e în viața mea cu un scop. Pe care l-am înțeles după aproape 17 ani de mers la braț cu autismul.
Dumnezeu și autismul: „Ține-mă, Doamne, vie, pentru copilul meu!”
Din clipa în care am făcut pace cu Dumnezeu și m-am concentrat pe adevăratele cauze ale autismului, am înțeles că pot duce asta. Că viața mea trebuie să se schimbe de dragul copilului meu, că trebuie să am grijă de mine ca să pot avea grijă de el.
Când mi-e greu, când urmează să am o zi dificilă, când David are un episod mai puțin liniștit, mă uit la cer si zic scurt: „Ține-mă, Doamne!” Și mă ține. Mă trece prin toate, mă ia în brațe și mă trece peste fiecare zi și mă trezește încă o dimineață și încă una, pentru că David are nevoie de mine. Și pentru asta Îi mulțumesc. Dacă nu era El, n-aș fi putut să merg la braț cu autismul cu atâta optimism, cu atâta putere, cu atâta credință.
Nu Dumnezeu este responsabil pentru diagnosticul lui David, ci de fericirea lui, de progresele lui, de „zâmbetul în sus”, de puterea lui de a-și învinge tema, de puterea mea de a merge mereu înainte, cu speranță, de faptul că mă ține în viață pentru copilul meu.
David: „Eu sunt copilul lui Dumnezeu!”
A fost o vreme în care David nu înțelegea conceptul de Dumnezeu. Bine, a fost o vreme în care nu știa nici cum îl chemă. Dar a venit ziua în care a înțeles cum stă treaba cu divinitatea. A început să meargă la biserică, deși, în trecut îl speria un astfel de loc, a început să creadă, să se roage, să învețe rugăciuni, să aibă propriile lui discuții cu Dumnezeu.
Și uite că, fără să-mi dau seama cum, Dumnezeu și autismul au început să stea la aceeași masă, pe aceeași canapea, să pună capul pe aceeași pernă în vremea nopții. David este acum acel „copil răsfățat de Dumnezeu”, așa cum eram eu, odinioară, în copilărie. Într-o zi mi-a zis că L-a văzut în timpul Sfintei Liturghii la biserica Sfântul Spiridon, că l-a atins pe cap și el a început să plângă de emoție, ceea ce m-a făcut să cred că a trăit o experință cât se poate de reală.
Când s-a terminat slujba și mi-a spus de ce plângea a zis la final: „mami, știi, eu sunt copilul lui Dumnezeu!” m-a lăsat fără cuvinte. Credința lui e mai mare decât a mea, rugăciunea lui e mai profundă, încât i-a fost dat să trăiască un astfel de moment.
Și zi după zi, legătura lui cu Cerul e din ce în ce mai puternică. Există și un revers al medaliei. David are zero toleranță la „ne-bun” (el nu propunță cuvinte cu conotație negativă cum ar fi „rău”, „dur”, „ticălos”, etc). Și-a șters toate jocurile video cu potențial violent, a aruncat la gunoi cd-uri, nu a mai ascultat decât muzica anilor 80-90, nu mai are răbdare cu mitocanii, nu mai suportă să audă nici într-un film o ceartă, nu înțelege răul din lume și se roagă zilnic pentru armonia universală.
David al meu e atât de pur de parcă fix din Rai a picat la mine în curte. Uneori mă simt stângace. Poate zic ceva sau fac ceva care ar contraveni moralității universale ce s-a instalat în mintea lui. Cine vrea să facă din viața lui, trebui să-i respecte regulile. Altfel îl „șterge de pe listă”.
Cred că, de fapt, trăiesc o minune de 17 ani încoace
În trecut mi-am închipuit minunile ca fiind așa, ca un fel de magie, de hocus pocus în care pică efectiv ceva din cer. Dar minunile nu sunt așa. Nu cele făcute de Dumnezeu. 17 ani am trăit cu speranța că mă voi trezi într-o dimineață și David nu va mai fi autist și, de fapt, în tot acest timp, atât am trăit mii de „minuni” mici alăuri de copilul meu: nu vorbea și a vorbit, își exprimă sentimentele, mă uimește zilnic cu vorbe înțelepte de parcă ar avea o carte veche din care citește pe ascuns; nu mânca singur, acum gătește cu mine, nu lega două versuri la o serbare la școală, acum știe Crezul; nu se urca în tramvai și a ajus să știe Bucureștiul ca un șofer de taxi.
Și nu e asta o minune? Ce mi-aș putea dori mai mult? Sau, mai bine zis, de ce trebuie mereu să fim nemulțumiți și să vrem și mai mult? Am înțeles în sfârșit, după 17 ani de mers la braț cu autismul că am trăit, de fapt, 17 ani de minuni mici, dese, vesele, autentice și că tot ce credem că nu va face David vreodată a făcut. Când a fost el pregătit, că atunci a vrut „mintea lui” (e una dintre expresiile cu care își justifică alegerile).
Copilul meu va avea mereu autism, dar autismul nu este o boală
Copilul meu are un mod incredibil de a trăi, de a simți, de a gândi, de a vedea lucrurile, de a percepe lumea în care s-a născut. Doar cine merge la braț cu autismul înțelege ce spun: nimic nu e mai pur și mai curat ca inima unui copil special.
Spuneam la început că, după 17 ani de rugăciuni, n-am renunțat să cred în minuni, pentru că, între timp, am realizat că am avut parte de ele și mă simt din nou acel copil răsfățat de Dumnezeu căruia nu i se poate întâmpla nimic rău. Iar acum sunt mai sigură ca niciodată. De ce? Pentru că David mi-a promis asta și eu îl cred pe cuvânt, doar mi-a spus că este copilul lui Dumnezeu!
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
