Doctorul Minune este un serial de mare succes difuzat în foarte multe țări, ajuns anul acesta și în România. După ce am urmărit cu sufletul la gură „Atypical”, pe Netflix, mi-a trezit interesul imediat. Mie și miilor de mame de copii cu autism de la noi din țară. Am renunțat după câteva episoade pentru că mi-am dat seama că îmi face mai mult rău decât bine.
Filmul e bun. Ca film. Ca ficțiune. Ca fenomen. Filmul ăsta e visul oricărei mame speciale. „Doctorul Minune” este rugăciunea aia pe care eu, mamă de copil cu autism, nici măcar nu îndrăznesc să i-o spun lui Dumnezeu. Filmul ăsta prezintă un autist ajuns medic chirurg într-un mare spital din Istanbul, unde nu intră oricine.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 76. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Filmul ăsta e sare pe rară
Dacă nu aș fi avut un copil cu autism m-aș fi uitat și-n reluare la „Doctorul Minune”, pentru că îmi plac poveștile, îmi plac poveștile de succes bine scrise și bine regizate. Filmul este artistic, dar pentru mine este sare pe rană, căci Ali întruchipează tot ce nu va reuși copilul meu niciodată: succesul.
Și aici nu mai e vorba de micile realizări ale vieții de zi cu zi, de progresele pe care copilul meu cu autism le-a făcut și le va mai face. Aici vorbesc despre un succes în adevăratul sens al cuvântului, acel succes pe care o mamă învață din primii ani de mers la braț cu autismul că nu va avea acces niciodată.
Și tocmai de aceea nu mă pot uita la „Doctorul Minune”: filmul ăsta prezintă autismul într-o lumină ireală, personajul central trăiește o poveste pe care copilul meu n-o va trăi niciodată. Și asta mă doare. Și nu. Nu este invidie. Este pur și simplu adevărul despre autism în general, adevărul despre copilul meu cu autism cu un potențial deloc excepțional.
„De ce nu ne uităm și noi la Doctorul Minune?”
Mă tot întreabă David când îi aude pe cei din jur că urmăresc acest serial seară de seară. Ca o parantează, David știe că are autism, știe cam tot ce trebuie să știe despre acest diagnostic. Eu cu David seara ne uităm la diverse chestii la TV, e fascinat de reality show-uri, de emisiuni-concurs și de seriale.
Am mizat pe toate preferințele lui și i-am zis că nu putem renunța la Fierbinți, la Adela, la Superstar și altele pentru că a început un serial nou.
„Dar uite, e despre un medic care are autism și am auzit că e un film foarte bun. Luminița se uită la el și Raisa și mamaie…” Îl văd că trage cu ochiul când e reclamă la ce mai urmărim noi să vadă „cum se poartă cei din jur cu Ali, cum a reușit un autist să ajungă doctor!”
Înghit în sec și îl las. Pentru că nu-i pot spune adevărul până la capăt. Nu-i pot spune copilului meu cu glas tare că autismul nu arată ca în serial, că nu toți autiștii pot ajunge chirurgi, că viața nu-i ca-n filme, că pur și simplu filmul ăsta ne-ar face mai mult rău decât bine.
Oameni buni, autismul nu-i ca-n „Doctorul Minune”!
Milioane de oameni au urmărit acest serial și milioane de oameni vor rămâne cu ideea că „autiștii sunt geniali”, numai eu de câte ori n-am auzit asta de-a lungul timpului referitor la David. M-am săturat de exemple (puține la număr) cu autiști care au excelat într-un domeniu, de parcă toți ar fi înzestrați cu aceste abilități.
Nu, autismul nu este așa. Autismul înseamnă și întârziere mentală, stereotipii, uneori chiar absența limbajului, înseamnă frici, fobii, autostimulări, nopți nedormite și pampers aproape de vârsta școlară. Autismul din viața reală doare pentru că este respins cu vehemență de cei din jur, pentru că oamenii se uită ciudat la un copil cu un asemenea diagnostic, că prietenii pleacă și nu se mai uită în urmă.
Autismul nu-i ca-n „Doctorul Minune”! Dacă nu ai avut șansa să întâlnești un astfel de copil, te invit alături de fiul meu o zi sau de un alt copil cu autism. Sper să nu nimerești în ziua în care pică netul, plouă afară, se întâmplă un blocaj în trafic, cineva vorbește tare la telefon în tramvai, supa e prea caldă, ori telefonul ți-a sunat mai mult de trei ori în acea zi.
Stai! Că de fapt în fiecare zi poate fi ceva care să-i strice zen-ul și, dacă nu știi dinainte cum să gestionezi situația îți va veni, din neputință, să dai cu televizorul pe geam.
Oameni buni, puțini autiști sunt geniali, foarte puțini și, în acele cazuri e varianta „de lux” a autismului, Aspenger sau, poate, „sindromul savantului” despre care prea puține referințe de specialitate am găsit.
Actorul joacă bine, filmul e bun, dar nu este despre autismul în marea lui majoritate!
Viața bate filmul. De fiecare dată
Îl prefer pe David fix așa cum este el. Cred în potențialul copilului meu, dar nu cred în fantezii. Cred în minuni, pentru că tot ce trăiesc alături de copilul meu este o minune zi de zi, dar sunt conștientă de limitele realității noastre.
M-a copleșit și valul de entuziasm din grupurile de părinți speciali vis a vis de această producție. A fost așa, ca atunci când eram cu toții copii, în seara de Ajun și chiar credeam că ne va intra Moșul pe horn.
Uneori, o astfel de idee îți poate da tot universul peste cap, poate înlocui destul de ușor încrederea în tine cu o cumplită stare de neputință: dacă Ali a ajuns doctor, al meu de ce nu poate? Și ne întoarcem la cea mai grea întrebare care poate distruge sufletul unei mame de copil cu autism: „de ce nu am și eu un copil normal?”
Nu merităm asta. Nu trebuie să uităm de unde am plecam și unde suntem acum. Nu putem da cu piciorul la sutele, poate miile de nopți nedormite, la orele de terapie, la miile de ori în care am încercat să ne facem copilul să vorbească. Viața noastră este mult mai plină și mult mai complexă decât filmul ăsta, pentru că noi mergem la braț cu autismul de-adevăratelea.
- CITEȘTE ȘI: Ce este autismul? O definiție pe care n-o vei găsi nicăieri, dată de un adolescent cu autism
Să revenim cu picioarele pe pământ!
Am fost și sunt prin excelență un om visător, cu țeluri mari și praf de stele în buzunare, dar, în urmă cu 15 ani am născut un copil minunat care m-a învățat că viața trebuie trăită cu bucurie în fiecare clipă, chiar dacă nimic din ce societatea îți spune că ar fi măreț nu se întâmplă.
Prefer să rămân în povestea mea, simplă și caldă, prefer să merg la braț cu autismul alături de David Mihalcea și să nu cad pradă fanteziilor Doctorului Minune. Și știi de ce? Pentru că-mi place viața mea imperfectă, pentru că iubesc autismul deloc savant al copilului meu, pentru că, de când era în burtica mea visam să cresc un copil fericit și nu unul genial.
Autismul nu este ca-n telenovelele turcești, autismul este un mod incredibil de a simți, de a gândi, de a percepe lumea înconjurătoare și, David mi-a predat toate aceste lecții zi de zi până am înțeles ce contează cu adevărat: să iubești ceea ce ai și să nu suspini după ce nu vei avea niciodată.
