Cândva, într-o zi de iarnă, este ziua mea. Așa a fost să fie. Mi-ar fi plăcut să fiu născută vara, să suflu la 35 de grade C în lumânări, mi-ar fi plăcut să mă bucur ca alți oameni de ziua mea, să aștept mesajele cu inimioare pe Facebook. Mi-ar fi plăcut să aștept cadouri frumos ambalate. Dar cred că am și eu doza mea de autism, de ziua mea îmi place să mă lase toată lumea în pace.
Mă străduiesc în fiecar an să par că mă bucur de atenție, de entuziasmul celor din jur, aparent sau real pur și simplu. Uneori îmi iese, alteori nu! Slavă Domnului că doar câțiva oameni știu când e ziua cu pricina, că am găsit setarea care îți ascunde data de naștere pe Facebook. Dar anul ăsta vreau totuși ceva: toți cei care mă cunosc, toți cei care citesc acest episod care doar în aparență este despre mine, să aleagă o zi de iarnă, o clipă oarecare și să spună o rugăciune sinceră pentru copilul meu. Nimic special, nimic complicat, doar atât: „Doamne, să fie bine David!”
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 78. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Tot ce vreau de ziua mea este să apuc următoarea aniversare
Viața mea nu mai este de mult despre mine și nu pentru că nu-mi iubesc viața, ci pentru că o iubesc mai mult pe a copilului meu. Tot ce îmi doresc este să fiu vie pentru și lângă el, pentru că lumea asta mare nu văd că i-ar da vreo șansă.
Da, vreau să fiu vie, să fiu sănătoasă, să-mi iasă analizele bine de fiecare dată, să am timp, suficent timp să găsesc o soluție pentru copilul meu după ce va veni vremea să mă duc după tatăl meu.
- CITEȘTE ȘI: La braț cu autismul, episodul 2: „Dacă tata moare cât sunt la maternitate, să nu-mi spuneți”
Credeți-mă că nu mă mai emoționează nimic în afară de bunătate. De sinceritate. De gândurile bune. De rugăciune. De speranță. Nu vreau nimic ambalat, nu vreau mesaje pe whatsapp ori pe altă rețea. Vreau să simt energia pozitivă a celor din jurul meu. Vreau să le simt gândurile bune, clipa în care s-au gândit la mine și la copilul meu cu căldură.
Cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi, într-o zi de iarnă, este aceasta: „Doamne, să fie bine David!”
Cel mai frumos cadou este viața însăși. Ce poate fi mai frumos de atât? Ce poate egala diminețile în care mă trezesc și David mă îmbrățișează de fiecare dată, cu același zâmbet rupt din suflet supându-mi: „Bună dimineața, Georgiana! Te iubesc foarte-foarte mult. Ai dormit bine? Ce facem azi? Mă bucur că ești mama mea!”
Tot ce vreau de ziua mea e să apuc următoarea aniversare și apoi pe următoarea și tot așa, până când David va fi capabil să spună altcuiva „Bună dimineața!”
În 2018 am avut un moment de cumpănă în care nu credeam că mai apuc ziua mea
După ce am trecut de 40 de ani îmi fac niște investigații specific feminine. De frică. Din dorința de a-mi lungi zilele. Din obsesia de a nu muri înainte ca David să fie pe picioarele sale.
Ei bine, în 2018 cele mai mari frici ale mele s-au adeverit. Și a trebuit să trec printr-o operație și să aștept o biopsie două săptămâni.
Numai un om care așteaptă rezultatul propriei biopsii două săptămâni știe prin ce-am trecut. Nu puteam dormi noaptea, tremura carnea pe mine, mă rugam în continuu la Dumnezeu să-mi mai dea o șansă. O șansă de a fi cu copilul meu, de a merge la braț cu autismul cu părul cărunt. Mi se părea prea devreme și prea mult pentru un diagnostic greu de dus.
Abia trecuse ziua mea și am zis să apelez la un truc cu soarta: „nu o să mai vreau niciodată ceva pentru mine, decât viață, zile, inspirații și expirații, dimineți cu David și cu bărbatul meu, frânturi de timp cu familia mea, zâmbete alături de prietenii dragi”.
Lângă David era cel mai greu să stau. Pentru că el mă vrea veselă, fericită. Un copil cu autism simte imediat ce se întâmplă cu mama lui. Și nu voiam ca strarea mea să-i aducă vreo neliniște.
Și zilele treceau greu și gândul că biopsia îmi va da viața peste cap era tot mai greu de stăpânit. Am plecat toți trei într-o dimineață de martie 2018 să ne confruntăm cu destinul la Maternitatea Bucur, acolo unde fusesem operată. Ce șanse ar fi fost ca tumorile scose de curând să nu fie maligne? Poate 1 la un milion.
Rezultatul era teoretic în limba română (așa părea), dar cuvintele în sine nu-mi spuneau nimic. I-am trimis doctoriței Pleș un mesaj să-mi traducă din română în română ce înseamnă și ce am de făcut.
Mesajul a venit târziu, spre seară: fuseseră benigne. Toate. Absolut toate, iar eu voi avea în continuare șansa să mă trezesc lângă copilul meu și să mergem la braț cu autismul prin viață mult timp de acum înainte.
Îți mulțumesc, Doamne! Mă voi ține de cuvânt: când voi avea șansa să-mi mai pun vreo dorință, îmi voi dori să trăiesc alături de familia mea, iar David să fie bine!
David nu înțelege de ce nu vreau petreceri cu mulți invitați
Când David era mic habar nu avea când era ziua lui ce se întâmplă. Am mai scris despre asta. Îl speria lumea multă, momentul în care toți îi cântau „la mulți ani!”, se zmucea, o lua la fugă și îi bătea inimioara cu putere.
Ani la rând a trebuie să-l învățăm cum să se bucure de ziua lui, cum se organizează o petrecere cap coadă, cum stă treaba cu invitații, cu muzica, cu tortul, cu cadourile. Nu știu cum, dar am reșit să-l facem pe David să adore pur și simplu aceste momente.
Și, când se apropie ziua aia din iarnă în care el știe că e ziua mea, mereu trage speranță că de data asta va fi „cum fac oamenii normali, Georgiana!”
„De ce nu vrei și tu invitați mulți ca toată lumea? Să îți aducă cadouri, să cânte muzica, să ne bucurăm cu toții? Hai, Georgiana, te rog, vrei să facem petrecere de ziua ta?”
Când am împlinit 41 de ani am cedat și am făcut așa, cu mai multă lume. În rest, s-a mai străduit Florin și cei din familie să organizeze ceva…
Ziua mea, dacă tot se numește așa e despre mine. Nu trebuie să stau în picioare să gătesc, să pun mese, să strâng mese. Ziua mea îmi place să o trăiesc bucurându-mă de viață, făcând ceva wow. Ziua mea le-o datorez în primul rând părinților mei care m-au adus pe lume. Ziua mea e doar a mea și nu vreau să se mai supere nimeni când vrea să îmi posteze pe wall și vede că nu poate. De ziua mea închid netul. Îmi fac eu mie acest cadou.
- CITEȘTE ȘI: Ghid de supraviețuire în autism. Sfaturi de la o mamă cu un copil special pentru alți părinți
Urările adevărate nu sunt pe Facebook, sunt în gândurile voastre
Hai să nu ne mai prefacem că ne pasă! Hai să fim reali, cât se poate de reali! Avem atât de puțini oameni cărora chiar le știm data de naștere pe dinafară și tot anul nu-i băgăm în seamă!
Dacă nu existau rețelele de socializare cum era? Cum era ziua de naștere a cuiva înainte de 2009, 2010 înainte să ia amploare Facebook în România?
Ei uite, eu sunt de modă veche. Ziua mea e într-o zi de iarnă și-n acea zi nu voi avea net. Voi trăi și mă voi bucura de viață cu toată ființa mea. Mă voi uita la copilul meu și-i voi mulțumi Cerului că mi-a mai dat un an de mers la braț cu autismul.
Posibil să am tort și lumânări, dar asta va fi singurul ingredient dintr-o petrecere „standard”. Îmi voi suna mama să-i mulțumesc că m-a născut și voi închide ochii să-mi imaginez cum îmi cânta tata când era în viața cu glasul lui puternic „La mulți ani, Geolică!”
Mă voi bucura de oamenii dragi, apropiați care știu în care zi de iarnă m-a adus mama pe lume și îi voi spune lui David că la anul vom facem o petrecere mare, cu invitați.
Dar eu, eu în sinea mea, voi savura din plin fiecare clipă, pentru că știu că cineva, acolo sus, mă iubește și mă ține în viață, de dragul meu, de dragul copilului meu.
Dacă vreți, dacă puteți, într-o zi de iarnă să închideți ochii și să spuneți: „Să fie bine David!” Mulțumesc!
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
