Învățământul la domiciliu n-a fost niciodată pe lista noastră de opțiuni. De fapt, nici măcar nu credeam că se poate ca un copil cu autism să poată fi încadrat în această formă de școlarizare. Dar viața nu este despre planuri pe termen lung, ci despre adaptare la provocările venite pe termen scurt. Chiar dacă ne place sau nu, suntem în al doilea an în care școala s-a mutat acasă.
După ce timp de peste zece ani am construit, cărămidă cu cărămidă, ceea ce credeam că este cea mai frumoasă poveste de incluziune din România, și după un debut promițător la liceu, m-am văzut nevoită să apelez la o soluție radicală pentru ca fiu-meu să-și termine studiile obligatorii: învățământul la domiciliu.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 103. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Pandemia ne-a furat bucuria școlii
Am scris nenumărate episoade despre anii de grădiniță și de școală a lui David. Au fost frumoși. Cei mai frumoși. I-am fost educatoare 3 ani, învățătoare încă 4, iar când a ajuns la gimnaziu i-am devenit asistent personal cu acte în regulă și am stat cu el în bancă, laolaltă cu foștii mei elevi.
Dar a venit pandemia și banca s-a transformat în masa cu scaun din sufragerie, la care stăteam înțepeniți, cu ochii într-un ecran și cu gândul la ziua în care ne vom întoarce printre oameni. Fiecare zi a fost un chin. Mai ales la început. David nu înțelegea de ce „bucuria vieții de a merge la școală” i-a fost interzisă. Au fost perioade în care ne-am întors, apoi mai apărea un cod roșu în București, ori 3-4 cazuri de Covid în clasă și iar trebuia să stăm cu nasul în calculator.
Frica a luat treptat locul bucuriei. David este un împătimit al respectării regulilor și el chiar stătea cu mască și-n aer liber când autorităție spuneau asta, nu făcea schimb de obiecte cu colegii, nu mai împărțeau mâncarea ca odinioară, nu se mai îmbrățișau.
Școala, ușor, a rămas fără farmecul de odinioară. Nu mai era locul în care ne duceam cu drag, ci cu teamă, cu nesiguranță. Au apărut insomniile, atacurile de panică, acneea s-a agravat, copilul fericit de odinioară a început să se teamă să iasă din casă.
Evident că n-am stat cu mâinile în sân. Mi-am înghițit în sec propria frică, ca să-l fac pe el să vadă partea bună a lucrurilor. Obișnuiam să-i spun că există lucruri mult mai grave decât pandemia. Un război, de exemplu. Apoi a venit și războiul.
Și mi-a părut rău că am construit totul pe o falsă teorie. Colac peste pupăză, firma lui Florin, soțul meu, sursa noastră principală de venit, a intrat în colaps. S-a reprofilat rapid și a plecat ca șofer de tir peste mări și țări. Și iată-ne pe noi doi singuri, cu ochii pe Google Hărți după tati, terminând a opta și pășind timizi într-o nouă etapă de viață: liceul.
Liceul Atlas- locul perfect pentru toate nevoile noastre speciale
Cum am ajuns la acest liceu privat am scris aici un episod întreg. Nu cred că am fi putut nimeri mai bine. Încă de la prima întâlnire, managerul unității, doamna profesor Nicoleta Răducan, s-a arătat deschisă la toate problemele noastre, fie birocratice (hârtii pentru CMBRAE, ca să obținem un nou certificat de orientare școlară), fie de organizare, eu urmând să stau cu David în clasă.
Din prima zi, director, profesori, portar, femeia de serviciu- toată lumea părea pregătită să ne înțeleagă, să ne accepte așa cum suntem și să facă tot ce le stă în putință ca noi să ne simțim în largul nostru. Chiar și mare parte dintre colegii lui.
Dar David era deja fragil din punct de vedere emoțional. Am zis să mergem înainte că, oricum, orice început este mai greu, apoi totul vine de la sine. Încă din august am început să strângem documentele necesare obținerii certificatului de orientare școlară, cu gândul clar să mergem pe aceeași linie ca în gimnaziu: eu alături de David în bancă.
România, campioana neîncoronată a dosarelor cu șină, te pune să dovedești în scris tot felul de evidențe, de la diverși specialiști. Hârtii peste hârtii fără de care nu se poate. Ne-am obișnuit, nu mai doare ca în trecut. Am început cu ce era mai greu: evaluare la psihiatru, la psihologul clinician. Apoi fișa medicală sintetică la medicul de familie, ancheta socială de la DGASPC, adeverință de școlar la noua unitate, copii după diverse acte. După ce le-am bifat pe toate, le-am pus conform opisului într-un (evident!) dosar cu șină și le-am dus la CMBRAE.
Am răsuflat ușurată: începe a noua, David e pe mâini bune la Liceul Atlas, eu voi fi cu el, viața e frumoasă, incluziunea merge mai departe, unicornii zboară liberi pe câmpii.
După nici o lună de școală, copilul a clacat emoțional. Apoi fizic
În prima zi avea emoții mari. Tremura tot și se uita în ochii mei să își ia curaj, așa cum face de când era mic. Încercam să-l liniștesc din priviri, i-am povestit cum a fost prima mea zi de liceu și cât de bine m-am adaptat pe parcurs.
N-am intrat din prima în școală, pentru că era multă lume, ne-am mai plimbat puțin prin zonă, am vorbit, l-am mai ajutat să se relaxeze. Într-un final, am intrat în sala de festivități, unde avea loc deschiderea anului școlar, apoi în clasă.
Îl țineam de mână și-i simțeam sângele cum circulă prin vene. După vreo 2 ore cu totul, am plecat spre casă. Gata, am spart gheața, mă gândeam eu! Avem în față 4 ani de magie, de lecții, de aventuri. Pentru mine, sincer, era o bucurie să fiu din nou în clasa a noua. Nu și pentru David. Fiecare zi în care-l trezeam, după o noapte în care mai mult stătea treaz, era un chin pentru el, chiar dacă toți oamenii făceau tot posibilul ca lui să-i fie bine.
Nici după primul 10 pentru proiectul de la fizică, nici după al doilea de la istorie n-a reușit să simtă că locul lui e acolo. Brusc, a început să trăiască un sentiment de inferioritate, pe care la școala 144, la care am stat 10, ani nu-l avusese.
Copiii de la Liceul Atlas sunt buni. Extrem de buni, vorbesc fluent engleză, au argumente, teme făcute, respectă regulile, au mereu răspunsuri la întrebările profesorilor. David încerca să țină pasul cu ritmul lor și nu reușea, cu tot suportul meu. „Mami, nu sunt suficient de bun!” L-am încurajat în fiecare clipă, l-am lăudat pentru toate intervențiile sale la ore, am făcut teme și proiecte împreună.
„Chiar trebuie să mergem în fiecare zi la școală? Simt că nu mai pot. Mă sufoc. Pur și simplu când îmi bate inima cu putere, cred că o să explodeze. Mami, crede-mă că am încercat de dragul tău, dar îmi este foarte foarte greu.” Am auzit asta de multe ori. Îl vedeam că nu-i este bine, că nu mai zâmbește, că nu mai poate mânca nici măcar un sandviș în pauza de prânz, că nu doarme, că nu mai are bucuria de a trăi de odinioară. Îl mai învoiam câte o oră, câte o zi să mai prindă putere.
Am vrut să renunț cu totul la școală, ca să fie copilul sănătos
Suferința lui emoțională s-a transformat treptat în suferință fizică și toate eforturile mele de a-l face să se simtă confortabil în noul mediu au eșuat pur și simplu. Nu mai dormea noaptea, cum ieșea din curte tremura, nu mânca la școală, se speria la cel mai mic sunet, avea momente în care mâinile și picioarele îi înghețau și-mi spunea că e ceață în mintea lui, inimioara bătea atât de tare de o puteam auzi fără să-mi pun capul pe pieptul lui.
Când tot ce mi-a stat în putere a fost încercat, mi-am zis că am de ales între a-l duce în continuare la școală și a se îmbolnăvi definitiv copilul. Am mers în audiență la doamna director și i-am spus, cu lacrimi în ochi, că noi renunțăm la școală. Gata, asta a fost. Dacă e nevoie, mă și autodenunț la autorități că a abandonat copilul școala, dar măcar rămâne în viață, așa, neșcolit.
Doamna Nicoleta Răducan are o energie bună, cum puțini oameni au. Un dar de a te asculta până la capăt, de a te liniști din priviri, de a spune cuvintele potrivite și de a găsi soluții bune.
Ne-a spus să ia David o pauză de câteva zile și, dacă simte la fel, să începem demersurile pentru învățământul la domiciliu. Am luat pauză. A reușit David să doarmă cât de cât și am luat decizia să schimbăm forma de învățământ.
Aveam în lista mea de prieteni o mamă de copil cu autism care reușise să obțină certificat de orientare școlară pentru învățământ la domiciliu, deci un precedent exista. Dar abia se emisese certificatul pe 4 ani pentru învățământ de masă cu însoțitor. Cum să fac asta?
Cum am obținut certificatul de orientare școală pentru învățământ la domiciliu
Am sunat la CMBRAE. Am aflat că trebuie să refac tot dosarul. Să merg la psihiatru, la psiholog…Gata! Până aici a fost! Nu mai am energie să-mi târăsc copilul prin toate cabinetele să dovedesc că nu mai poate. Nici eu nu mai puteam. Tot ce voiam amândoi era liniște. Atât. Să nu mai TREBUIASCĂ să facem nimic.
Am scos lista de documente, 12 la număr, și am sunat să facem programări la fiecare specialist pentru a le obține.
Pentru obținerea certificatului de orientare școlară și profesională, părinții/reprezentantul legal depun/depune la sediul CMBRAE, la secretarul cel puțin următoarele documente lizibile:
1. Cerere-tip pentru evaluare complexă și orientare școlară și profesională;
2. Copie a certificatului de naștere al copilului său a actului de identitate;
3. Copii ale actelor de identitate ale părinților/reprezentantului legal, cu domiciliul în București;
4. Copie a documentului prin care se face dovada că persoana care semnează cererea este reprezentantul legal al copilului, de exemplu, hotărâre a instanței sau hotărâre a comisiei pentru protecția copilului;
5. Copie ancheta socială – (doar pentru cei care au certificat de încadrare în grad de handicap);
6. Copie certificat de încadrare în grad de handicap – (dacă este cazul);
7. Copie fișă medicală sintetică;
8. Copie certificat medical tip a5;
9. Copie fișă de evaluare psihologică;
10. Copie fișă psihopedagogică;
11. Copie a foii matricole/adeverință care atestă înscrierea copilului în unitatea de învățământ;
12. Copie a ultimului certificat de orientare școlara și profesională, la reorientare.
Dintre toate documentele cerute, cel mai important este cel al medicului psihiatru (certificatul A5) pe care să scrie „se recomandă școlarizarea la domiciliu”.
Am mers la IOMC- Centrul pentru sănătate mintală, acolo unde David este luat în evidență pentru o nouă evaluare. Am răspuns cu onestitate la toate întrebările medicului și psihologului și, după 2 săptămâni, aveam primele hârtii semnate și parafate.
Când toate au fost gata, le-am pus frumos în alt dosar cu șină și ne-am dus a doua oară în aceeași toamnă la CMBRAE, pentru al doilea certificat de orientare școlară, de data aceasta pentru învățământ la domiciliu.
Nu mai exista cale de întoarcere în bancă: din noiembrie 2022, copilul meu lucrează de acasă ceea ce colegii lui fac în clasă. E mult de lucru, dar avem liniștea aceea atât de necesară supraviețuirii în lumea asta mare.
David e acum clasa a X-a, învățământ la domiciliu, la Liceul Atlas
Cum funcționează acest sistem? De minune. Cel puțin în cazul nostru. Clasa lui David este una virtuală, în platforma Adservio. Acolo primește lecțiile, teme, notele. Acolo are o bibliotecă în care poate accesa manuale și diverse cărți. Are grupuri de Whatsapp la fiecare materie și poate vorbi direct cu profesorii lui.
Chiar dacă învață de acasă, este binevenit la școală oricând, chiar și o oră pe zi sau pur și simplu pentru o discuție cu profesorii lui. Și asta pentru că ei, oamenii de la Liceul Atlas au ales să nu renunțe la noi, să ne ajute să mergem mai departe. O fi mâna lui Dumnezeu la mijloc, dar, dacă nu erau ei, acum David al meu nu mai era la școală, știu sigur asta!
Așa am avut răgaz să rezolvăm toate „urmele” lăsate de perioada în care am încercat, fără succes, să se adapteze la liceu. Am dus copilul la dermatolog, cardiolog, neurolog, endocrinolog. Am reușit să-i opresc scăderea în greutate (a dat jos 25 de kilograme), a început să doarmă mai bine și să lupte cu fobia socială.
Nu mi-a fost ușor să iau această decizie, asta e clar. Dar când copilul meu risca pur și simplu să i se oprească inima într-un atac de panică, n-am avut de ales. De aceea nu e bine să-mi fac planuri pe termen lung, ci să mă adaptez, din mers, la situațiile noi pe care viața mi le oferă și să merg înainte cu demnitate, cu optimism și, mai ales, cu „zâmbetul în sus”, cum spune David.
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
