Se spune că în viață de ce ți-e frică n-ai cum să scapi. Frica mea cea mai mare, ca a oricărei mame de copil cu autism, este să nu pot avea grijă de copil. În noiembrie mi-a venit rândul și mie să nu mă pot mișca din pat și să cer, vorba aceea din bătrâni, „o cană cu apă copilului”. David, care nu suporta să ne vadă pe mine și pe tatăl său suferind, mi-a întrecut toate așteptările. După operație a avut grijă de mine ca un om mare.
Pe 13 noiembrie m-am operat de colecist, pentru că riscam complicații de nereparat. Am aflat că am o piatră destul de mare, de 2,5 cm, când, în sfârșit m-a hotărât să merg la medic pentru investigații complete. Am tot amânat acest moment de teamă că David nu va accepta ce se întâmplă și că nu se va descurca în absența mea.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 104. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
O mamă de copil cu autism nu are grijă de ea
Chiar dacă spun mereu că trebuie să avem grijă de noi, ca să ne putem îngriji copiii, și eu fac totul la minima rezistență. De peste doi ani, cred, aveam tot felul de dureri abdominale, de umflături în partea dreaptă, de „rău” după masă, de inapetență, de intoleranță la anumite alimente. Le ignoram, luam ceva de durere sau anti-balonare și mergeam înainte.
„Lasă că o să mă duc eu la medic, o să-mi fac eu analizele, o să fie bine!” Niciodată nu găseam timpul potrivit, niciodată nu am putut lua decizia să schimb programul lui David și să găsesc câteva zile pentru mine.
Aveam și un precedent nefericit anul trecut, când Florin, soțul meu, a făcut o criză biliară și una renală în același timp, iar David nu a putut să proceseze prea bine toată situația, care a implicat: ambulanță, medici, operație, medicamente, îngrijire post-operatorie, neputința tatălui, suferința mea.
Era un tablou pe care n-aș fi vrut să-l retrăiască prea curând copilul meu. Așa că am mers, din inerție, înainte. Până într-o zi.
M-am dus pentru investigații și am aflat că trebuie să mă operez. Urgent
Dacă altă dacă m-aș fi dus la privat, ca să evit așteptările și aglomerația, acum am urmat traseu de om care plătește asigurări de aproape 30 de ani: medic de familie pentru consult inițial, apoi trimitere la interne. La interne am mers la o clinică privată de la mine din sectorul 5, dar pe bilet de trimitere. Au urmat consultație, trimitere pentru analize, ecografie abdominală și EKG.
A doua zi eram la analize complete, iar a treia la eco. Deja nu prea mai puteam mânca mare lucru și gestionam cu stoicism viața mea de mamă de copil special. Cu cât mă durea mai tare, cu atât zâmbeam mai mult, ca să nu simtă copilul suferința prin care trec. Ne vedeam de ritualurile noastre zilnice și stătea cu mamaie Nicoleta cât mergeam eu la medic. Speram să fie ceva simplu, care să treacă cu un pumn de pastile.
La ecografia abdominală am aflat că am un „bolovan” de 2, 5 cm pe fiere care, dacă mai stă mult acolo, mă va duce către o pancreatită ce poate fi fatală. Celelalte vești aproape că nici n-au mai contat. Nici pietrele la rinichi, nici fibromul care a înflorit mai mult decât mi-aș fi dorit. Nici analizele de sânge n-au fost prea grozave, nu mai intru în amănunte, că mă ia iar panica. Am plecat cu ideea că trebuie să mă operez, dar nu știam cum să-i dau vestea asta lui David.
L-am prins într-un moment de relaxare, cum avem noi doi zilnic și i-am spus totul ca o poveste frumoasă, în care mami trebuie să facă asta, în primul rând pentru el, ca să aibă putere și energie pe mai departe. L-am simțit că s-a schimbat la față și că deja era neliniștit.
„Cum o să mă descurc eu fără tine, mămicuță? Noi doi suntem conectați!”
Mi s-a spus de curând că am crescut un „handicapat incapabil să se descurce fără mine”. M-a durut inițial replica asta, dar am trecut peste, pentru că cineva care nu te cunoaște și nu are habar cu ce se mănâncă autismul nu poate înțelege resorturile după care funcționează un copil cu un asemenea diagnostic. Eu sunt parte din copilul meu, sunt elementul lui de siguranță. Dar îl are și pe tati în care are mare încredere și a hotărât că va sta cu el cât va fi nevoie, ca mami să fie bine.
Printr-o conjunctură fericită, am ajuns la Spitalul Agrippa Ionescu, la medicul chirurg Lințoiu Beatrice-Georgiana. Dumnezeu îți dă oamenii de care ai nevoie atunci când ai nevoie. Dincolo de faptul că este un profesionist desăvârșit, este și un om de o mare calitate. Mi-a răspuns la telefon, la mesaje, mi-a explicat care este traseul de urmat înainte de intervenție.
La acest spital există un protocol bine stabilit, mai ales dacă nu este vorba despre o operație „la cald”. Cu o săptămână înainte se face o internare de o zi, în care medicul chirurg și cel anestezist îți fac evaluare completă, ți se fac analize de sânge, urină, CT (pentru a exclude și alte cauze ale durerii), altă ecografie abdominală. Da, ca în filme, și totul acoperit de asigurările de sănătate.
Se întocmește o fișă pre-operatorie și se programează ziua intervenției, în cazul meu, luni, pe 13! Când m-a revăzut David acasă după câteva ore a crezut că asta a fost, mami a scăpat. Timp de o săptămână i-am explicat ce urmează să se întâmple și, mai ales că am nevoie ca el să fie calm și relaxat, că tot suntem noi conectați.
Am avut emoții în acea săptămână, dar am încercat să mi le țin în frâu și să-mi trăiesc viața ca și cum nimic nu s-a schimbat. Am fost la „Garden Light” cu prietenii noștri de la „Și eu pot”, am lucrat cu David zilnic, mi-am văzut de lucrul meu, de casă și de toate lucrurile pe care le fac zilnic cu David.
La 24 de ore după operație eram acasă
I-am explicat doamnei doctor încă de la început situația mea și mi-a spus că, dacă totul va fi în regulă, mă voi întoarce la copil cât mai repede posibil. Luni, la 8.30 intram in sala de operație, marți la 9 coboram din Uber în fața porții. M-a ajutat Dumnezeu și operația a decurs bine, m-am trezit repede din anestezia generală, nu au fost probleme deosebite.
Drenul era curat, la 6.40, marți doamna doctor era la mine în salon și îl scotea, îmi dădea ultimele indicații de îngrijire post-operatorie, fișa de externare și…acasă la copil. Tot personalul din acest spital este ireal de politicos, amabil cu pacienții, grijuliu și atent. Mereu era cineva prin zonă să îți facă o procedură medicală sau, pur și simplu, să îți pună telefonul la încărcat ca să nu faci efort. Și la baie a vrut o asistentă să mă însoțească, dar eu, zmeu de Teleorman cum sunt, m-am dus strângând din dinți de una singură.
După externare, am ajuns în fața spitalului aproape cu lacrimi în ochi de durere, am chemat un Uber și am plecat spre casă. Florin își luase concediu câteva zile ca să fie cu David cât va fi nevoie. A făcut tot ce a fost omenește posibil ca el să aibă o stare de bine. Totul a fost în regulă până a venit ora de culcare, atunci s-a lovit de întrebarea: „Când vine mami, eu nu pot să dorm fără ea?”. I-a făcut masaj, i-a spus povești, au vorbit câte-n lună și în stele, până la urmă a reușit să-l ajute să se relaxeze și să pună câteva ore geană pe geană.
N-am vrut să-i pun pe drumuri la prima oră în traficul infernal din București și am ales să mă duc singură acasă, să le fac o surpriză. Doamne, cât s-a bucurat când m-au văzut. David credea că totul va fi instant ca înainte și, când a văzut că mă așază Florin încet în pat și eu rămân acolo ore în șir s-a cam crispat. „Mami, când o să fie totul ca înainte? Când o să facem totul împreună? Îl iubesc pe tati, e cel mai bun din lume, dar eu sunt obișnuit să fiu cu tine!”
Dar tati i-a fost și mamă și tată și zilele următoare și a ținut cont de toate ritualurile noastre, pe care le-a făcut ca la carte. Marți sera au venit în vizită mama, Tibi (fratele meu) cu Diana și Casi, iar David al meu încerca să proceseze dacă e grav sau nu cu atâtea vizite și telefoane.
Mi-a gătit supă strecurată și ceai cu tati, m-au schimbat de haine, m-au făcut să mă simt ca o prințesă. Dincolo de toate neplăcerile situației, nu m-am mai odihnit atât de bine de ani de zile.
Tati a plecat la serviciu, David a rămas să aibă grijă de mine
Cu toate că și mama și soacra mea s-au oferit să vină după întoarcerea la muncă a soțului meu să aibă grijă de mine, David și-a asumat, din proprie inițiativă rolul de infirmieră!
„Mami, tu ai zis că în viață trebuie să ne descurcăm singuri și să apelăm la ajutor numai atunci când chiar nu putem să facem ceva. Hai să încercăm! O să am eu grijă de tine, ai să vezi!”
Și s-a ținut de cuvânt, spre marea mea surprindere. Mă ajuta să mă ridic din pat, îmi dădea sticla cu apă, scotea lucruri din frigider, băga mașina de spălat, făcea absolut orice era necesar ca eu să nu fac niciun efort. Și uite așa, zi după zi, până când puterile mele au început să își mai revină.
Și uite că un adolescent cu autism, care zicea că mama lui nu are voie să fie bolnavă ori neputincioasă, a știut cum să-și gestioneze emoțiile, să aibă răbdare cu recuperarea mea, să facă tot posibilul ca eu fiu bine. Nu sunt bine 100% nici acum, chiar dacă se spune că recuperarea după colecistectomie e floare la ureche. Fac totul încet, pas cu pas, dar reușesc să păstrez rutina zilnică a fiului meu, să-mi fac și eu treaba, cu pauze lungi și dese.
Am mers cu el la mall, mi-a ales o nouă vopsea să-mi schimb culoarea părului după acest episod de parcă voia să ștergem cu buretele ce s-a întâmplat, am reușit, la 12 zile după operație să merg pe scenă și la Festivalul Conil cu grupul nostru „Și eu pot”, chiar dacă eram cu ketonalul după mine și nu eram în cea mai bună formă.
Pot spune că ce a fost mai greu a trecut, dar întâmplarea asta m-a învățat două lecții importante: să am mai multă grijă de sănătatea mea și să am încredere că David poate înțelege că zmeul de mami uneori are nevoie de ajutor și de pauză.
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
