Dacă pentru Down ori pentru alte tipuri de handicap există teste care se pot face în timpul sarcinii, pentru autism nu există nimic ce poate prevesti asta. Mama află ceva mai târziu, după ce copilul trece de un an și jumătate, pentru că atunci apar primele semne. E o surpriză care-ți schimbă viața până-n cele mai mici detalii și, depinde de fiecare dintre noi cum percepe această schimbare.
Uneori, îmi este dor de perioada în care David era bebeluș. Atunci nici măcar nu auzisem cuvântul „autism”. Aveam griji ca orice mamă: să doarmă, să mănânce ca la carte, să-l duc în parc în fiecare zi, să…. Pe vremea aceea și eu eram alta, cu totul diferită de cea de acum: poate mai egoistă, poate mai focusată pe carieră, poate mai indiferentă la multe lucruri din jurul meu. Autismul m-a schimbat într-un mod cu totul incredibil, pentru că-n orice familie în care crește un copil cu autism, cresc și niște părinți cu toate simțurile ascuțite, empatici, răbdători și plini de speranță.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 82. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Cum era pe vremea în care nu știam ce înseamnă autismul
Aparent era bine. Eram căsătorită de 3 ani cu cel mai bun bărbat din lumea asta, călătoream mult, mergeam la concerte, ieșeam în Piața Universității când Steaua câștiga câte un meci important, ieșeam cu prietenii, lucram și ziua și noaptea. Nu aveam casa noastră, nu aveam mari griji, nu aveam vreun țel anume decât să ne iubim.
Când tatăl meu a fost diagnosticat cu glioblastom (o formă agresivă de cancer cerebral) lumea noastră s-a schimbat, pentru că ne-am focusat pe salvarea lui. Am scris despre etapa asta, la începutul serialului „La braț cu autismul”, găsești episodul aici. Tot atunci am rămas însărcinată cu David și în inima mea se dădea o luptă continuă între viața care creștea în pântecul meu și moartea tatălui care nu putea fi evitată, oricât de mult ne-am fi dorit asta.
Au trecut aproape 16 ani de când tata nu mai este și golul pe care-l lasă în suflet dispariția unui părinte nu poate fi umplut niciodată. Poate nu mai doare la fel de tare, dar dorul doare, amintirile dor, neputința doare, lipsa doare. După ce am devenit mamă și, pentru prima dată un omuleț depindea de mine, de emoțiile mele, de implicarea mea, de gândurile și de acțiunile mele.
Chiar dacă nu dormea noaptea, David era un bebeluș adorabil, care zâmbea mult, era plin de energie și, de câte ori îl țineam în brațe, visam cu ochii deschiși ce vom face peste ani și ani, câte lucruri grozave îl voi învăța, cum vom călători peste tot, cât de fericit avea să fie copilul meu.
Încă de când eram însărcinată mi-am dorit un singur lucru pentru David: să fie fericit! Nu bogat, nu cu multe diplome, nu. Mi-am dorit să am un copil fericit și la primirea diagnosticului visul meu părea imposibil.
Dacă cineva mi-ar fi spus că voi aduce pe lume un copil cu autism, probabil că i-aș fi râs în nas!
Era o vreme în care mi se prea că nimic rău nu mi se poate întâmpla, dar, cu trecerea timpului, am aflat orice mi se poate întâmpla, și depinde doar de mine cum mă adaptez la aceste schimbări.
Dacă atunci când eram gravidă, cineva mi-ar fi spus că voi aduce pe lume un copil cu autism, probabil că i-aș fi râs în nas. În primul rând fiindcă nu știam ce înseamnă autismul și-n al doilea rând eram sigură că nu mi se poate întâmpla mie așa ceva. Aveam un soi de îngâmfare în relația cu Dumnezeu, în care credeam că, dacă l-am pierdut pe tata, îmi este cumva dator să mă protejeze de alte lucruri pe care nu le pot duce. Sau, cel puțin așa credeam atunci. Dar omul duce multe și uneori chiar învață să se bucure de ele din tot sufletul.
Deși sunt fată de popă nu am știut dintotdeauna că nu Dumnezeu este responsabil pentru tot ce se întâmplă în viața mea. Unele sunt rezultate ale propriilor mele alegeri, altele sunt din cauze independente de voința mea, altele nu au o cauză cunoscută pur și simplu, așa cum stau lucrurile în cazul autismului copilului meu.
Și totuși, dacă cineva m-ar fi luat deoparte la începutul sarcinii, și mi-ar fi spus pe bune ce înseamnă autismul, câte aduce la pachet un asemenea diagnostic, cum se va schimba viața mea, la câte voi renunța, cât voi plânge și de câte ori mă voi ridica de jos, cu siguranță că n-aș și renunțat. De ce? Pentru că părinții mei m-au crescut după următorul principiu: „Pe tine și dacă te lăsăm într-un câmp gol, îți vei face casă cu mâinile goale!”
Chiar dacă, atunci când eram mică, îmi părea cam dură educația primită, părinții mei m-au crezut în stare de orice, au pariat de fiecare dată pe mine, mi-au dat o încredere care m-a făcut să trec prin viață cu un singur crez „eu pot!”. Să iubesc provocările a devenit o a doua mea natură, să mă adaptez din mers, să mă reinventez în fiecare zi nu este meritul meu, ci al părinților care m-au crescut în acest mod: viața merge înainte, indiferent de ce îți este dat să trăiești.
Am un mesaj pentru părinții care sunt la început de drum în ale autismului
Îmi scrie multă lume de când am început să public acest serial și le mulțumesc tuturor, asta înseamnă că au ecou cuvintele mele. Mulți dintre cei care-mi scriu sunt la început de drum, sunt speriați de diagnostic, nu știu ce să facă, ce să aleagă, cum să se comporte cu copilul lor și, mai ales, cum să accepte asta.
Am să-ți spun acum, ceva ce aș fi vrut să aud și eu în urmă cu 15 ani: autismul este un mod extraordinar de a trăi, unic, nebunesc, ieșit din comun, diferit, înspăimântător, dar, crede-mă ai o șansă incredibilă de a avea o viață cum puțini oameni o pot avea și pentru asta trebuie să te contopești cu copilul tău.
Acceptă diagnosticul de autism al copilului tău, așa cum accepți că afară plouă. Sunt lucruri pe care nu le putem schimba, pentru că nu depind de noi. Dacă plouă, îți iei o umbrelă și te plimbi fară a fi udat, dacă ai un copil cu autism, iubește-l și vei fi fericit în continuare.
Nicio zi nu seamănă cu alta, niciun lucru care te apăsa înainte nu va mai conta, pentru că tu, de azi, ai cel mai mare țel în viață: să-ți faci copilul fericit, să-l ferești de tot ce-l doare, să te doară ce-l doare pe el, să-l simți, să-l auzi înainte să vorbească, să-l alini, chiar dacă nu-ți spune ce-l face să sufere, să te conectezi cu el, să-i auzi gândurile înainte ca el să le gândească. Fii una cu copilul tău cu autism și nimic și nimeni nu va putea să te distrugă!
Nu aș schimba copilul meu cu autism pentru lume, însă aș schimba lumea pentru copilul meu!
Chiar dacă mulți îți vor spune că se comportă ciudat, chiar dacă te vor pune să-l liniștești, să „fie cuminte”, să fie ca ei și asemenea copiilor lor, chiar dacă te vor face să crezi că ai un copil „defect”, care „nu e normal”, chiar dacă te vor judeca pentru că „nu l-ai educat cum trebuie”, tu să nu-i asculți!
Tu să nu uiți că suntem egali în lumea asta, chiar dacă suntem diferiți; că lumea asta, aparent perfectă, nu are dreptul să te judece, pentru că ai un copil minunat, chiar dacă el simte și se comportă diferit!
Nu-l copleși niciodată să fie ca alții! El trebuie să învețe să se iubească pe sine. Dacă trebuie să accepte ceva, ajută-l să se accepte pe el, cu bune și rele, cu stereotipii și cu țopăieli, cu sângăcii și mici nebunii care-l fac fericit.
Și când va începe să vorbească și să înțeleagă sensul cuvintelor, te rog să-l înveți să spună „eu pot!”
- CITEȘTE ȘI: Ghid de supraviețuire în autism. Sfaturi de la o mamă cu un copil special pentru alți părinți
„Dacă ai ști că vei aduce pe lume un copil cu autism, l-ai mai naște?”
Da. Simplu. Privind în urmă, după 15 ani de mers la braț cu autismul, mă simt un om împlinit, puternic, o mamă bună, mă simt un alt om.
Autismul copilului meu mi-a fost cel mai bun profesor pe care l-am avut în această viață. M-a învățat să nu renunț, să cred, să sper, să schimb lumea în jurul meu, SĂ POT. Uneori îmi amintesc ce-mi spuneau ai mei când eram mică: „Pe tine și dacă te lăsăm într-un câmp gol, îți vei face casă cu mâinile goale!”
Mă uit la David și el e acea „casă” pe care am construit-o cu mâinile goale, pentru că nu-ți dă nimeni un manual de instrucțiuni când aduci pe lume un copil cu autism. Am construit omul care este astăzi cărămidă cu cărămidă, fără să știu dacă e bine ceea ce fac. Am simțit mai mult decât am știut! Pentru că m-am conectat la copilul meu și la sufletul lui.
Am plâns de neputință de multe ori, am căutat cauze și vinovați cum face orice părinte la început de drum, dar fiecare dimineață mi-a dat o nouă șansă, șansa de a mai încerca o dată, de a mai spera un pic, de a-mi demonstra că pot să mă lupt cu un balaur atât de mare: autismul!
Am atâtea amintiri frumoase și n-aș pune nimic în locul lor! Iar, dacă aș avea șansa să o iau încă o dată de la capăt aș spune DA din tot sufletul! Există fericire la braț cu autismul, o fericire pe care n-ai cum să ți-o imaginezi când ești la început de drum, dar te rog să mă crezi pe cuvânt!
Nu va fi mereu greu, nu vei plânge mereu, toate vin și toate trec, chiar și tantrumurile și stereotipiile și absența limbajului și răutățile celor din jur. Trebuie doar să crezi! Minunile se întâmplă celor care cred cu adevărat în ele. Tu să crezi în copilul tău. În fiecare zi! Tu să-l iubești pentru ceea ce este nu pentru ce-ar fi putut să fie. În fiecare zi. Să te bucuri de viață. În fiecare zi. Să mergi cu bucurie la braț cu autismul. În fiecare zi. Și într-o zi, vei spune, exact ca mine, că nu-ți imaginezi viața altfel decât alături de copilul tău grozav, frumos, bun, cald, unic, autist!
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.