A venit vacanța, dar nu cu trenul din Franța, ci cu o căldură demnă de miezul verii. Fiu-meu a terminat în glorie clasa a șaptea și ardea moț nevoie să nu rateze școala nici în ultima zi, să stea alături de colegi, una din marile bucurii ale vieții sale. Bine, ce legătură are ministrul Educației cu asta? Aparent niciuna, în esență cam totul, cineva trebuie să ia până la urmă taurul de coarne cu elevii cu CES din țara asta. Putem face din dizabilitate o prioritate?
Încep prin a vă mulțumi, domnule ministru că ați deschis și pentru noi, școlile în mai. După ce, luni de zile, fiu-meu a fost înmatriculat în pixelii de la „cc47knwlik”, aka codul clasei lui de Classroom de la începutul lui mai 2021, ne-am trezit din agonie și am luat cu asalt bancile școlii. Da, vă mulțumesc, eram la un pas să o luăm razna și eu, și fiu-meu!
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 68. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Scrisoare deschisă către ministrul educației: dorința nr 1. Să nu mai aud la anu’ de școala online
Aud că valul 4 ar bate la ușă, aud că la toamnă o luăm de la capăt cu număratul cazurilor și privitul pe gaura cheii la ATI, că iar există riscul de a sta nu nasul în tabletă de la 7 la 14 de luni până vineri. Aud și nu-mi place ce aud! Să fim înțeleși: m-am vaccinat, fiu-meu s-a vaccinat, tac-su, bunicii, tot neamul suntem cipați, am purtat mască, am consumat tone de dezinfectanți, ne-am făcut partea noastră de responsabilitate, cum s-ar spune.
Nu e vina lui fiu-meu dacă autoritățile vor fi din nou luate prin surprindere de un nou val de îmbolnăviri! Dacă el, un copil cu autism de 14 „miroase” că pandemia nu s-a încheiat și că lumea se joacă cu focul, eu zic să ne trezim cu toții. Dacă vine toamna, iarna și iar începem cu codul roșu-galben-verde, vă spun sigur că intrăm oriunde, dar la orele online nu.
De ce? Vă invit 7 ore alături de un copiul cu cerințe educaționale speciale, cu ochii în tabletă, cu camera deschisă, cu o ureche la ce zice profesorul, cu un ochi la fișa adaptată pe care i-o face mă-sa. Da, ma-sa, adică eu, că uite așa ajung la dorința 2 și, poate, cea mai importnată dintre toate: cât de mai jucăm de-a adaptarea curiculară în școlile de masă, și, mai ales cine o face cu adevărat?
Dorința nr 2: Adaptarea curiculară, să fie, dar să o vedem și noi!
Când eram învățătoarea lui David, prin clasa a treia parcă, vine la mine doamna de sprijin să-i semnez „programa adaptată a lui David că-i trebuie la dosar, având inspecție a doua zi”. Și cum eu sunt de la Teleorman, suspicioasă pe toată lumea zic: „Întâi citesc, apoi semnez”.
Zis și făcut. Iau „documentul”, îl citesc pe toate părțile și i-l dau înapoi nesemnat. „Păi?!” „Păi ce? Asta e programa de clasa I de pe didactic.ro. Nu am cum să semnez așa ceva! Nu aveți în ea nimic din materia de a treia a lui David. Mă scuzați, dar dumneavoastră cred că nu ați înțeles ce este aceea o programă adaptată!”
„Nu vă supărați, dar acesta este nivelul copilului dumneavoastră!”, zice „dumana” plină de zel. „Eu nu mă mai supăr pe nimic pe lumea asta de când cu diagosticul, dar eu nu semnez ceva care nu corespunde cu ce trebuie să aveți dumneaoastră la dosar. Și dacă nu era fiu-meu, și eu eram învățătoarea unui elev cu CES tot nu semnam ceva nerealistic. Știți măcar ce înseamnă o programă ADAPTATĂ? Înseamnă să iei materia de la clasa la care e înscris copilul și să o „traduci” pe limba autismului din capul lui fiu-meu. Să scrii acolo negru pe alb ce metode să folosesc să înțeleagă ce e un substantiv, să-mi spui mie, ca învățător, cum să stau în cap să înțeleagă înmulțirea, să descoperi că există și alte materii în orar în afară de română și matematică și să le adaptezi și pe alea!”
Unde voiam să ajung domnule ministru cu asta? La faptul că mulți profesori de sprijin NU ȘTIU ce înseamnă o programă adaptată, își imaginează că, un copil de a treia trebuie să „aibă la dosar” o programă de clasa întâi și cu asta s-a spălat pe mâini de „atribuțiile de serviciu”. Știu, o să vreți nume, să „facem o anchetă” să „agățăm în cui pe unu” să „dăm exemplu de bune practici”! Nu așa se rezolvă lucrurile, oamenii ăștia trebuie instruiți din timp, înainte să-i dau eu copilul pe mână! Îi dați în cap? Loviți sistemul, că de pe băncile lui a ieșit un așa profesionist!
Lăsați-mă cu bunele practici! Urăsc până-n măduva oaselor expresia asta! Nici nu mai știu cum o cheamă pe „duamna” la cât de mulți profesori de sprijin a avut David din clasa întâi până a terminat a șaptea. Abia acum, în ultimul an, a venit o tipă cu zâmbetul pe față, care a reșit să aibă o chimie cu el, să-l facă să lucreze cu drag.
Dar știți cât lucrează un profesor de sprijin cu un copil cu CES? 50 de minute PE SĂPTĂMÂNĂ! Nu e de râs, e de plâns cu spume, vă spun eu. În afară de hârtii adunate, „contracte cu familia”, și un simulacru de materie adaptată, oamenii ăștia se plimbă aiurea dintr-o școală în alta.
Profesorul de sprijin este mai mult „pe hârtie” și după „hârtii”
Și nu, nu este vina lor, domnule minstru, e vina sistemului: când ai 20 de copii arondați în câteva școli, cam ce-ai putea face mai mult? Revin la dorință: aruncați un ochi vigilent în sistem la capitolul „profesori de sprijin”, la ce și cât fac aceștia, cât de eficientă e munca lor, dincolo de ce reiese din „dosarul cu șină”. Adunați, trageți linie și vedeți dacă vă dă ceva cu virgulă. Nu de alta, dar, am obosit să văd lucruri făcute de mântuiată și să fac eu lucruri pe care sistemul ar trebui să le facă pentru copilul meu! Dacă tot există, să-și facă treaba, să aibă timp suficient pentru fiecare copil în parte.
Sincer acum? Cu ce-l ajută pe fiu-meu 50 de minute pe săptămână alături de un om care nici măcar nu-l cunoaște? Unde e „buna practică” aici? Că nu reușesc să înțeleg! Doar să dăm bine la UE că ne jucăm de-a incluziunea?
Scrisoare deschisă către ministrul educației: Dorința nr 3: să nu mai treacă nimeni prin ce am trecut eu în ăștia 12 ani!
Fiu-meu a terminat a șaptea, a primit diplomă de mențiune, am multe like-uri pe facebook pe tema asta, comentarii cu duiumul, „Vai, ce frumos, felicitări!” Eu zâmbesc, mă uit în urmă și văd 12 ani în care n-am făcut altceva decât să mă infiltrez într-un sistem care nu era și încă nu este pregătit pentru elevii cu autism și alte dizabilități.
NU am ales că „mă lupt” cu sistemul, ci să mă fac luntre și punte pentru a fiu-meu să aibă parte de șanse egale, informații pe înțelesul lui, de oameni care să-l accepte, dar nu cu forța, ci pe bune, pentru că au avut șansa să-l cunoască și el pe ei. Nu am intrat și nu voi intra niciodată în război cu nimeni nici pe facebook, nici în viața reală, dacă e în joc evoluția copilului meu. Dacă pot, fac EU, nu am energie de consumat pe războaie!
De asta ziceam la începutul scrisorii deschise că „merit tot ceea ce cer, căci până acum am trăit doar ce nu am cerut!” Când David a fost diagnosticat cu autism eu conduceam o revistă, visam să schimb lumea prin vorbe, să…. Dar, pentru că toate încercările mele de integrare la stat sau la privat, cu shadow-un sau fără au eșuat, m-am infiltrat în sistem!
Da, aveam liceul pedagogic și o facultate de filosofie, dar am fost suplinitor primul an, apoi am dat iar titularizarea ca educatoare, m-am transferat ca învățător, am făcut un master de „Școală incluzivă”, ca să pricep și mai bine ce am de făcut, ba chiar mi-am dat și gradul doi.
Dar câte mame pot face asta? Câte mame nu au renunțat la tot ce visau pentru a sta în bancă, alături de copil, să-i șteargă mucii, să-i pună stiloul între 3 degete, să îl bage și pe el într-un joc în pauză. Bine, acum sunt în bancă cu fiu-meu, nici măcar învățătoare nu mai sunt, că, ce să vezi? La gimnaziu nu i-au dispărut cerințele educaționale speciale și tot avea nevoie de însoțitor.
Nu mai sunt nimic, doar umbra lui, într-un sistem care nu știe cum să-l învețe lucruri, deși el minte are, doar că e o lecuță mai sucită decât a celor din jur și trebuie să-i predai altfel.
Și uite așa, foștii mei colegi, i-au devenit profesori, iar mai apoi eroii lui. Pentru că am făcut cu ei o frumoasă echipă de dragul lui David, și au înțeles cum să-i predea, cum să-l evalueze, de a ajuns copilul meu în iunie 2021 să țină o diplomă în mână!
Dacă vreți să vedeți cum se face incluziune pe bune, nu o căutați la o școală de fițe, domnule ministru, veniți la noi, în cartier, la școala 144, în Prelungirea Ghencea să vedeți cum vă povestește lumea că David înțelege mai bine cu suport vizual, că poate face un proiect video la istorie, ori un experiment la fizică, că nu trebuie să ridici tonul în clasă, ca să nu-și piardă el atenția.
Mi-ar plăcea ca toți copiii cu CES din țara asta să trăiască magia incluziunii exact ca noi, dar, fără nicio modestie, cred că este cel mai tare proiect pe care l-am făcut EU în viața asta: să-l învăț pe David normalitatea, iar pe „normali” să-l înțeleagă și să-l placă pe David, aici, într-o școală de cartier!
Dorința 3, pe scurt: numărul autiștilor se înmulțește uimitor de repede, accelerați, PE BUNE minunatele „bunele practici de integrare și incluziune”, ca școala românească să nu mai fie „luată prin surprindere” de copii cu dizabilități, dar cu șanse reale de integrare. Dacă-mi permiteți: „Vă rog, faceți din dizabilitate o prioritate!” Studiați documentul internațional „O școală pentru toți” și alți copii, nu al meu, vor beneficia de o incluziune reală, fără o mamă în spate!
