Da, ați citit bine, am aproape 44 de ani și sunt clasa a VIII-a pentru a doua oară în viața mea. De data asta o fac în bancă alături de copilul meu cu autism, pentru care altă soluție nu a fost. Chiar dacă au trecut 3 decenii, am aceleași emoții ca atunci când încheiam eu gimnaziul. Iubesc școala, mereu am iubit-o, dar este atât de diferită acum de cum era pe vremea mea...
Uf, cum trece timpul ăsta! Când îi auzeam pe ai mei că folosesc expresia „pe vremea mea” mi se părea că vorbesc despre o lume din cărțile de istorie care n-ar avea niciun motiv să fie regretată… Acum fac același lucru ca ei, încercând să mă adaptez din mers la „colegii” mei de clasă, eu, „baba” care era a opta în 1991!
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 72. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
De ce sunt clasa a opta din nou, la vârsta mea
Am scris, în trecut, un episod special pe tema asta. Dacă nu l-ai citit atunci, ai ocazia să o faci acum. Reiau tema, pentru că David a ajuns la finalul gimnaziului și eu sunt tot cu el în bancă sunt. Trece timpul și lucrurile rămân pe loc. Sistemul de învățământ este, parcă, certat cu orice formă de progres. Nu, nu mă refer la ce apare în rapoartele oficiale. Acolo, stăm bine, slavă Domnului, România n-a scăpat de meteahna de a polei realitatea „ca să dăm bine”.
- EPISODUL ÎN CARE AM POVESTIT CUM AM AJUNS COLEGA DE BANCĂ A LUI DAVID: La braț cu autismul. ”Am 42 de ani și sunt clasa a VI-a”. Cea mai frumoasă poveste de incluziune în școală a unui copil cu autism
Noi mai avem un an și ieșim din sistem, poate pentru totdeauna, pentru că încă nu ne-am hotărât dacă merită sau nu mă mergem mai departe la liceu. Dar vin alții din urmă și sunt mulți. Nu știu dacă de la balconul ministrului Educației se vede cât de mulți copii cu autism încearcă să se integreze pe cont propriu în învățământul de masă, iar numărul lor crește de la un an la altul.
Și o fac alături de o mamă sau de un „shadow” pentru care părinții plătesc un salariu de peste 3.000 de lei pe lună, în timp statul se joacă de-a reforma. Stau și mă întreb ce s-ar fi ales de copilul meu, dacă eu n-aș fi putut să merg cu el zi de zi la ore în gimnaziu, dacă nu i-aș fi fost învățătoare și educatoare? Am făcut treaba în locul sistemului pentru că am vrut să-mi văd copilul inclus într-o societate care nici nu mi-e clar dacă este pregătită să-l integreze vreodată dacă eu nu mișc un deget.
Sunt în clasa a VIII-a, din nou, la vârsta de 44 ani, pentru că incluziunea în România se face după ureche, pentru că am nimerit într-o școală în care oamenii ne-au iubit și au fost dispuși să ne dea o șansă. Dar alții? Dar cei mulți care nu au o mamă ce poate deveni învățătoare, care nu au mii de lei să plătească un însoțitor? Ce facem cu ei?
Încerc să văd partea plină a paharului, ce fac eu acum, pe vremea mea n-ar fi fost posibil. Pe vremea mea nu vedeam copii cu autism, cu dizabilități mintale prin școală, mai ales însoțiți de părinți, așa că, uite chiar mă pot considera norocoasă!
Sunt colegă cu foștii mei elevi și încerc să le scot „figurile” din cap
Pe vremea mea, când am început clasa a VIII-a, aveam un singur gând: să se termine mai repede, să iau examenul de admitere la liceu și să „fiu mare”. David, în schimb, are un nod în gât. El nu vrea să se termine a VIII-a, el nu este pregătit să se despartă de colegii lui pe care îi iubește, el nu vrea să plece din Școala 144, este aici de 10 ani. El nu vrea să meargă la un liceu unde nu cunoaște pe nimeni, de teamă că nicăieri nu va găsi oameni la fel de buni.
Nici nu știu cum să-l consolez, pentru că și eu cred același lucru: oameni ca aici nu știu dacă voi mai găsi vreodată, starea de bine pe care am simțit-o în fiecare zi a ultimilor ani nu cred că o putem avea în altă parte. Și eu nu-l pot minți pe David, el știe ce simt, chiar dacă nu-i spun în cuvinte.
Copiii din clasa lui ne sunt familie din 2014, cine e pregătit să se despartă de familia lui? Și, uite-mă, în clasa a VIII-a, în banca din spate, de la rândul din mijloc, cu un nod în gât că timpul nu poate fi oprit în loc, că sfârșitul este atât de aproape.
Nu, nu sunt perfecți, nici noi nu suntem, dar ce familie este perfectă?! Îi știu de când nu puteau ține stiloul în mână și i-am văzut crescând sub ochii mei. De la timizii de odinioadă, acum au „figuri” de adolescenți pe care încerc să li le scot din cap.
Sunt omul la care vin să spună un secret, să ceară o temă, un sfat, sunt omul cu care încă mai merg în parc și se dau pe tobogane, chiar dacă sunt mai înalți decât mine. Sunt „fraierul” care n-a auzit de Tzancă Uraganu, favoritul lor, și „ticăloasa” care-i caută de teme înainte să le intre profesorul în clasă.
Vreau să trăim cât mai intens acest an școlar, poate fi ultimul
Chiar dacă școala nu mai este deloc cum era pe vremea mea, chiar dacă versurile lui Eminescu nu mai sunt la fel de cool, pentru că Țancă și Jador sunt pe val, chiar dacă par penibilă pentru unii, uite să sunt fericită că merg cu fiu-meu în fiecare zi la școală.
Încerc să-i țin emoțiile în frâu, să-l fac să se bucure din plin de ultimele clipe alături de colegii lui, încerc să-i țin la fel de uniți pe toți până în ultima clipă. Nu știu cum va arăta viitorul, nu știu dacă vom mai fi la fel de apropiați după ce fiecare va intra la un alt liceu, dar încerc să mă bucur de prezent. De azi.
Poate că ei vor fi ultimii colegi ai copilului meu. Poate că zilele astea vor fi ultimele momente în care David va mai merge în învățământul de masă și trebuie să le trăiască din plin.
Să aibă în sufletul lui cât mai multe amintiri frumoase cu școala, să știe că există oameni care l-au apreciat fix așa cum este el. Nu avem nicio garanție cu intrarea la liceu, cu o integrare la fel de armonioasă, cu oameni dispuși să-i predea și să-l evalueze după puterile lui de învățare.
Și dacă nu va fi așa mi-e teamă că vom renunța, pentru că factorul emoțional la David este cel care dictează. Are 1.90 și eu nu mai pot să-l țin forțat într-o bancă. Eu nu-l pot minți că e bine, dacă el nu se simte bine undeva.
Și revin la începutul acestui episod: ce a făcut sistemul de învățământ pentru copiii cu autism la vârsta liceului? Ce-i așteaptă acolo? Da, avem 2 locuri pe liceu, pentru copiii cu CES, dar, mai departe? Le adaptează cineva materia stufoasă, îi păzește cineva de bullyng? Îi ia cineva în brațe când se sperie de țipetele de pe hol? Da. Eu. Mama. Iar pe alții un însoțitor de o mie de euro pe lună.
Uf, gata cu panica, mai este un an. Și va fi cel mai frumos an din viața de școlar a copilului meu. Pentru că eu vreau asta, pentru că el merită. Pentru că am un copil bun care trebuie să fie fericit. Pentru că timpul nu se întoarce și e posibil să fie ultimul an din viața lui de școlar. Pentru că vreau să știe și de Eminescu și de Tzancă Uraganu, că așa e lumea în care trăiește copilul meu și el trebuie să se adapteze la ea.
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
