„Autismul nu apare din cauza expunerii la ecrane iar autism virtual nu există!”

După părerea mea, cine folosește termenul de „autism virtual” ori n-a avut niciodată de-a face cu un copil cu autism get-beget, ori n-a citit ce trebuie la viața lui, ori nu-i mergea bine „google translate” și vrea să se dea mare la TV.

Georgiana Mihalcea, redactor
nu exista autism virtual
Nu exista autism virtual, există dependență. Respectați noțiunea de autism!

Stau și mă minuez cum e gata să ia amploare o adordare greșită a expunerii copiilor la ecrane: dependența e catalogată drept autism, de parcă ar fi secat limba română de alte cuvinte și cel de „autism” sună așa, într-un mare fel, iar Zeul cuvintelor te lasă să-l asociezi cu orice-ți trece prin cap. Dacă un „expert” mi-ar fi spus că fiu-meu are autism virtual, cu siguranță aș fi cerut a doua opinie, pentru că așa ceva nu există!

Noi, românii ne pricepem la toate, suntem o țară de experți. În loc să ne ardă de integrarea copiiilor cu autism în societate, ne arde grija cum să le înmulțim numărul, băgându-i pe micii dependenți de ecrane în aceeași oală cu ei.

După părerea mea, cine folosește termenul de „autism virtual” ori n-a avut niciodată de-a face cu un copil cu autism get-beget, ori n-a citit ce trebuie la viața lui, ori nu-i mergea bine „google translate” și vrea să se dea mare la TV.

Dacă ar exista, după școala online, am fi o lume de autiști virtuali!

Cel mai probabil totul a pornit de la o interpretare greșită a recomandărilor Academiei Americanei de Pediatrie. Aceasta a transmis anumite recomandări, reînnoite în anul 2016, bazate pe 49 de studii de specialitate.

Studiile subliniază faptul că, până la 18 luni, copilul nu are voie să stea deloc în faţa micilor ecrane, între 18 şi 24 de luni – maximum 30 de minute/zi şi numai cu un adult în preajmă, care să îi prezinte şi să îi explice ce se întâmplă la televizor, între 2 şi 6 ani – maximum o oră/zi şi între 6 şi 12 ani – maximum 2 ore/zi. Ceea ce este absolut corect!

Asta spuneau și experții români înainte de pandemie: copilul mic n-are ce căuta cu nasul în telefon din simplul motiv că-i încetinește dezvoltarea mentală și comportamentală.

De când cu pandemia care i-a obligat și pe cei de 3 ani să stea cu ochii-n monitor și experții au lăsat-o mai moale cu recomandările, că deh, educația doar așa poate merge înainte.

Dacă ar fi să mă iau după susținătorii teoriei autismului virtual ar fi deja milioane de autiști care, de atâta școală online nu mai răspund la nume, nu mai arată nu degetul, nu mai leagă două vorbe ca lumea și se dau cu capul de pereți dacă le scoți wi-fi-ul din priză. Dar dracul nu e așa de negru!

Autismul e autism și dependența e dependență. De ce țin unii „experți” să le amestece, nu prea pricep!

E posibil să fie din dorința de a le băga părinților frica-n sân să nu-i mai uite pe copii cu orele în fața unui monitor mare sau mic ca să „stea cuminți”. Chiar dacă nu le place părinților să recunoască, mai fac asta uneori. E bine să se atragă atenția! Ăsta e pericolul real. Dar să le spui că le devine copilul autist, fără o bază științifică este o totală lipsă de profesionalism.

Culmea e că virtualul chiar face bine autismului!

Cum fac de fiecare dată când scriu un nou episod din serialul „La braț cu autismul”, voi preciza și de data aceasta că este punctul meu personal de vedere, bazat pe propria-mi experiență de 14 ani de când trăiesc în lumea autistă a băiatului meu.

Tot ce vine pe cale virtuală lui David i-a făcut bine, în sensul că l-a ajutat să dobândească achiziții: cognitive, comportamentale, muzicale, artistice, motrice și, de ce nu, informative. Fiu-meu nu are un program de folosire a dispozitivelor electronice, pentru că deja a ajuns la un nivel în care știe singur cum să-și organizeze viața offline, după cea online.

Are acces la toate dispozitivele din casă ori de câte ori are chef să le acceseze, pentru că oricum iese zilnic afară și aplică în viața reală tot ce virtualul l-a învățat.

Exercițiu de motricitate cu aplicația Magic Tiles.

Hai să vă un exemplu:

Când David avea 4 ani și abia lega două vorbe încercam să-l fac să povestească ce i s-a întâmplat într-un loc sau într-un anumit interval de timp. Pentru că nu avea noțiunea de timp, spațiu, loc, activitate, i le-am creat cu ajutorul telefonului și camerei foto. De exemplu, dacă mergeam în Parcul Carol cu tramvaiul, îi făceam o primă poză în stația de plecare, apoi una la sosire, pe aleea parcului, în spațiul de joacă, la alte obiective la care ne plimbam.

Ajunși acasă, îl întrebam: „Și cum a fost în parc, ce am făcut?”, Luni de zile răspunsul era, sec „Bine”. Până când am început să „ne povestim” viața cu ajutorul fotografiilor și filmulețelor pe care le făceam, la început folosind cuvinte scurte, simple, susținute de imagini: „Am luat tramvaiul 32 de la stația Depoul Alexandriei, am merg 7 stații și am coborât la Unirii.

De acolo am luat tramvaiul 23 încă 2 stații și am coborât la Parcul Carol. Prima dată ne-am măsurat înălțimea, am mers în spațiul de joacă, ne-am plimbat pe alee, am hrănit rațele, ne-am uitat la stâlpi, am mâncat câte o înghețată și ne-am întors acasă”…

Evident că tehnica asta nu a funcționat din prima. În autism nimic nu funcționează din prima! Dar am insistat și i-am pozat și filmat viața și i-am vorbit despre fiecare clipă trăită de el ani la rând, până a ajuns singur să-mi povestească ce-a făcut, simțit, văzut și trăit pe unde a fost. Acum postează pe Facebook ori pe Youtube filme făcute și povestite de el!

Cei care-l cunosc de-adevăratelea pe David știu că are un dar de a povesti întâmplări cu foarte multe detalii, uneori chiar unele pe care mie-mi scapă. Dar fără telefon, cameră, laptop nu am fi ajuns la o așa performanță!

Mesajul lui David când a fost ambasador pentru #TabăraDulce. Fără duble, fără scenariu!

Nu-mi imaginez recuperarea lui David fără tehnologie!

Nu voi insista pe rolul pe care l-au avut desenele animate în dobândirea de noi achiziții, pentru că le-am dedicat un episod întreg, pe care îl poți reciti mai jos, ci voi vorbi despre celelate „ecrane” din casă pe care David le folosește mai bine decât mine.

Televizonul

Cât stăm la televizor zilnic e greu de spus, pentru că nu avem o „normă fixă”. Până-n 14 ani eram fani Disney Junior și Las Fierbiți, acum ne-am mai diversificat opțiunile de vizionare, pentru că David vrea să fie informat, să „aibă preocupări de adult.”

Pandemia ne-a băgat și mai mult în tehnologie, dar am încercat să scot ceva bun din asta: copilul meu a înțeles pe ce lume trăiește, care sunt riscurile la care se expun cei care nu respectă regulile, câte cazuri sunt la Suceava, ce e aia carantină, ce înseamnă „limită legală de viteză”, „dosar penal”, „procuror”, „stimularea economiei”, „miting de protest” și câte și mai câte noțiuni pe care nu știu cum altfel i le-aș fi „predat”.

Tot televizorul i-a educat atenția, urmărirea cu interes a firului unei acțiuni, a unei povești, respectiv a unui film, pe care să fie capabil ulterior să-l povestească, să caracterizeze un personaj ori să-și exprime admirația sau dezaprobarea despre acesta.

Noi facem asta împreună: David nu e „uitat” niciodată în fața televizorului, pentru că așa s-a obișnuit- să comentăm împreună toate informațiile pe care le aflăm.

Nu știu dacă ai putea rezista lângă noi când ne uităm la filme sau la știri, pentru că „privitul” se amestecă cu tot felul de replici: „Cum adică i-a aplicat o sancțiune?”, „Dacă e condamnat la 5 ani de închisoare ce face familia lui fără el?”, „De ce râde primarul de Robi, nu se gândește că-i rănește sentimentele?” etc.

Telefonul și tableta

Jucăriile astea două au asigurat nevoia de socializare, iar în general, au făcut și alte minuni. David s-a împrietenit cu apelurile video și are o listă de oameni dragi pe care-i sună frecvent pentru a le spune verzi și uscate, până i se termină bateria la telefon.

Dincolo de socializare, are aplicații pentru vreme, pe care le consultă zilnic să știe cum ne facem traseul de plimbat și ca să-l verifice pe Busu, de desen și designer interior, are jocuri la care eu nici măcar nu pot trece de primul nivel, are editor foto și video cu care-și face proiecte pentru școală.

Îl amuză rețelele de socializare și visează să devină o „vedetă” cu mulți fani. Pe mine mă amuză când mă uit în urmă și văd un copil aparent mut, surd, cu comportamente stereotipe, care, cu ajutorul tehnologiei de orice fel, a unei mame care nu se dezlipește de lângă el, a miilor de ore petrecute la plimbare, a unui tată care preia frâiele când eu nu mai pot, e omul ăsta de azi, pe care îl poți confunda ușor cu un copil tipic.

Dacă m-aș fi luat după conspirația „autismului virtual” poate că n-aș fi ajuns atât de departe, pentru că multe noțiuni nu aș fi putut să i le explic. Am găsit un echilibru între realitate și spațiul virtual, ceea ce fiecare părinte ar trebui să facă!

Nu există autism virtual din simplu motiv că autismul este cu totul altceva.

Există dependență de tehnologie care se rezolvă simplu, dându-i un acces din ce în ce mai mic copilului la ecrane. Autismul este pe viață. Este un diagnostic cu care trebuie să înveți să trăiești, pentru că este un mod de a fi, nu ceva care trece dacă scoți televizorul din priză.

Respectați acest cuvânt! Cuvântul „autism” descrie o lume în care totul se percepe diferit, și necesită răbdare, iubire și implicare sută la sută. Nu vă bateți joc de noi cei care știm adevărul și nici de părinții care se află la început de drum și-și pot face false iluzii. Autismul nu se vindecă, dependența-da! Și tocmai de aceea autismul nu poate fi virtual!

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa